În perioada ce a urmat revoluției de la 1848 și creării statului român modern la 1859, masele românești din Transilvania și-au intensificat eforturile pentru eliberarea de sub dominația străină și înfăptuirea idealului lor suprem de unire cu Țara. Aceasta a provocat o și mai vehementă reacție în rândurile cercurilor conducătoare habsburgice, care se vedeau într-o tot mai accentuată imposibilitate de a stăvili lupta de eliberare națională a popoarelor asuprite din acest imperiu. Formula “împărțirii” puterii în Imperiul Habsburgic, între nobilimea și burghezia austriacă și cea ungară, părea a fi o soluție salvatoare pentru cercurile conducătoare atât de la Viena, cât și de la Budapesta. Astfel, în mai 1867, este instituit “dualismul” austro-ungar. Transilvania, pentru prima dată în istoria sa, este privată de atributele unui principat autonom și anexată de regatul ungar, împotriva voinței românilor și a intereselor lor fundamentale. Acest act a produs o adâncă frământare în rândurile populației românești, supusă unui aprig regim de asuprire națională și deznaționalizare.
Alipirea Transilvaniei la Ungaria a însemnat o grea lovitură pentru românii de aici, fiind amenințată însăși existența lor națională. Alături de celelalte popoare oprimate, românii și-au dat curând seama că actul din 1867 este îndreptat împotriva lor. Ca urmare, în întreaga perioadă 1867-1918, ei au desfășurat o vie activitate de organizare politică a mișcării de eliberare și de unitate națională, un important teren al acestei lupte fiind cel al vieții cultural-naționale, inclusiv religioase.
În sistemul de stat dualist, austro-ungar, guvernul de la Budapesta s-a axat de la început pe principiul Ungariei uninaționale, oficializând, în consecință, mai vechea politică de asimilare a populațiilor nemaghiare. Sub stăpânirea directă a Ungariei se găsea o mare suprafață a teritoriului românesc, ce cuprindea un număr de cca. 3.000.000 de români.
În decembrie 1867, imperiul dualist a adoptat o nouă Constituție, menită să statueze și să precizeze principiile unirii celor două țări pe temeiul conservării intereselor reciproce ale nobilimii habsburgice și ale celei maghiare. În fapt, întreg actul unirii a devenit o armă în mâna corpurilor legiuitoare de la Budapesta, întoarsă împotriva poporului român. În 1868 este elaborată “Legea naționalităților”, care a proclamat existența unei singure națiuni politice - “indivizibila, unitara națiune maghiară” - și a decretat limba maghiară drept singura limbă oficială, prevăzând și posibilități de “întrebuințare oficială” a limbii naționalităților. Aceste drepturi și libertăți, însă, nu numai că nu au fost asigurate sau respectate, dar ele au fost încălcate violent, aplicându-se o politică tot mai dură de maghiarizare forțată a românilor, ca și a celorlalte populații nemaghiare.
O lege de maghiarizare forțată a fost și Legea electorală din 1868, ale cărei prevederi discriminatorii, pentru Transilvania, au fost agravate prin modificarea din 1874, în virtutea căreia, datorită censului, nu s-a recunoscut dreptul de vot decât la 3,3% din populația Transilvaniei, în timp ce, în Ungaria, beneficiau de acest drept 6,5%. Cu ajutorul acestei legi, maghiarii și-au constituit parlamentele, au făcut unirea “legală” și au creat legile de maghiarizare și asuprire pentru majoritatea populației Ungariei, care era nemaghiară.
În asemenea împrejurări și politica pe terenul instrucțiunii publice și al cultelor a fost condusă de tendințele de maghiarizare. În decursul veacurilor, Bisericile – cu precădere Biserica românească - ridicaseră în Transilvania și Ungaria un număr însemnat de instituții de învățământ, pe care statul nu le-a putut finanța din cauza neajunsurilor bugetare. După date din anul școlar 1891/92, Biserica română întreținea în Transilvania, din mijloacele sale proprii, 3.083 școli primare, 4 școli civile, 5 școli secundare, 7 școli normale (preparandii pentru învățători) și 7 seminarii pentru preoți. Legea ungurească asupra instrucțiunii din anul 1868 proclama dreptul autonom al Bisericilor de a întemeia și întreține instituții de învățământ, statul având doar dreptul de control superior. Dar prin Legea pentru introducerea obligatorie a învățământului limbii maghiare în toate școlile primare (legea Tréfort) se încălca acest drept din 1868, introducându-se, treptat, în toate școlile românești, limba maghiară ca limbă de predare și obligația pentru toți învățătorii români de a trece, în decurs de 3 ani, un examen de limba maghiară, fără de care funcționarea lor era interzisă. Această lege a dat învățământului românesc o grea lovitură, oferind guvernului de la Budapesta posibilitatea unei politici de maghiarizare tot mai accentuate. Această politică de maghiarizare a fost reflectată și de noua lege școlară, promulgată de parlamentul maghiar în 1883 (a doua lege Tréfort), care prevedea, printre altele, examinarea elevilor din școlile medii, ale naționalităților, în limba maghiară, iar susținerea examenelor finale să fie făcută în fața unei comisii numite de guvern, încălcându-se astfel flagrant autonomia învățământului confesional, cu scopul vădit de deznaționalizare a tuturor nemaghiarilor.
(Va urma)
