Ca o concluzie, consider că problema relațiilor economice cu China, implicit și a dinamicii investițiilor chineze în economia românească nu este o problemă de cifre (situația balanței comerciale și volumul investițiilor directe), ci o problemă de orientare și strategie politico-economică.
Este un moment în care România trebuie să evalueze de urgență situația globală actuală și să decidă modul în care își orientează, pe termen mediu și lung, relațiile prezente și de perspectivă în contextul schimbărilor de condiții și al raporturilor de forță în planul sistemului geopolitic și geoeconomic.
Orientarea sub forma unei strategii a relațiilor economice externe ar trebui să plece de la “triunghiul” ce exprimă principalele puncte de referință ale acestor relații: Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii, Spațiul extracomunitar reprezentat prioritar de țările BRICS.
Relațiile României cu Uniunea Europeană trebuie să rămână prioritare, dar unele comentarii pot fi făcute.
Experiența României pe parcursul celor zece ani de la aderarea la UE creează o reală oportunitate de a analiza și de a trage unele concluzii.
Evit să mă situez la extremitățile analizei, adică fie la polul beatitudinii aniversare, fie la polul euroscepticismului exacerbat, deși aceste două situări par a fi preponderente în momentul actual.
Voi încerca să prezint un punct de vedere strict personal, punând accentul pe reliefarea unor aspecte mai puțin sau deloc discutate, dar pe care ar trebui să le conștientizăm, eliminând orice tentă manipulatorie sau politicianist-electorală.
Analiza pleacă de la un adevăr de necontestat, acela al necesității vitale, concret istorice a României de a adera la UE, considerată a fi singurul pilon de sprijin în procesul de redesenare a arhitecturii economiei și a societății românești în condițiile dificile ale ieșirii din comunism, dar și ca o garanție a păstrării integrității teritoriale în condițiile geopolitice și iredentiste actuale.
Rezultă că, în niciun caz, nu se pune problema apartenenței noastre la UE, ci doar cea a modului în care a evoluat și s-a valorificat această apartenență pe parcursul celor zece ani.
Dacă am cuantifica în plan economic rezultatele pozitive ale aderării de la 1 la 10, după părerea mea, România nu poate trece de 5. Consider că nu am valorificat mai mult de atât avantajele aderării și din motivele pe care le structurez astfel:
1. Motive de natură procedurală.
Deși abordarea și analiza modului în care s-au desfășurat procedural negocierile de aderare sunt, în marea majoritate a cazurilor, învăluite într-o aură laudativă, trebuie în sfârșit să se spună că, în realitate, ele au avut multe momente nu numai discutabile, dar și criticabile. S-a aflat pe parcursul acestor zece ani că în multe aspecte negocierile s-au caracterizat prin cedări condamnabile ale părții române, sub presiunile unor mai vechi și importante țări membre, în direcția obținerii unui acces patrimonial direct la resursele naturale, energetice și minerale ale României sau pentru diverse achiziții de bunuri de capital din acele țări.
Condamnabil pentru puterea politică de la acea dată este faptul că a acceptat “marșandajul” pentru a obține avantaje electorale, transformând aderarea într-un obiectiv politic contra cronometru. Rezultatul este obținerea aderării doar ca obiectiv politic, nu și economic, mediul economic intern nefiind îndeajuns de pregătit pentru a rezista concurenței unei piețe europene. Acest deficit de pregătire concurențională nu a putut fi eliminat pe parcursul celor zece ani, având chiar tendința cronicizării sale. O dovadă este faptul că în această decadă nu am putut urca nici măcar cu un loc pe scara ierarhizării economice europene.
Concluzia: România a aderat nepregătită pentru condițiile unei piețe libere, având un grad insuficient de compatibilizare cu economia europeană. Decidenții politici români au acceptat această situație din interese eminamente politico-electorale, iar decidenții politici occidentali au beneficiat de această situație, care le-a permis un acces facil la preluarea resurselor și la dominarea pieței interne.
2. Motive de natura modelului de integrare.
Uniunea Europeană funcționează pe principiile unui model economic integrator.
Modelul economic integrator funcționează, la rândul său, printr-un mecanism pe care l-aș putea numi “de echilibrare prin dezechilibre”, adică un sistem de compensare a gradului de valorificare a capitalului prin diferențele de condiții de valorificare de la o entitate economică la alta, în cazul de față de la o țară membră la alta.
Teoria pe care o am relativ la mecanismul de echilibrare prin dezechilibre am spus-o și am publicat-o încă din 2012 și nu mai revin asupra ei, însă menționez doar concluzia pe care am emis-o: Uniunea Europeană există doar prin menținerea unor decalaje economice între țările membre. Uniformizarea sau omogenizarea nivelurilor de dezvoltare ar face imposibilă valorificarea capitalului la un nivel competițional necesar contrabalansării concurenței altor actori economici globali, ca SUA sau BRICS.
Concluzia: UE (prin interesele nucleului ei de forță) are nevoie funcțională de țări membre cu un nivel de dezvoltare inferior sau puțin peste media europeană. România nu numai că a fost acceptată din acest motiv (vezi mai sus), dar există în continuare interesul menținerii ei la un grad de decalaj apt de a asigura condiții mai bune de valorificare a capitalului nucleului, dur prin avantajele unei forțe de muncă mai ieftine sau ale unei legislații mai puțin ferme și clare. Delocalizarea spre România a capitalurilor, ca și opoziția diplomatică și instituțională europeană față de creșterea salariului minim în România sunt relevante în acest sens. Este cazul să privim mai obiectiv relația cu UE, în sensul eliminării tendinței de idilizare. UE este încă expresia unor interese naționale ale membrilor săi, chiar dacă acestea apar voalat, prin intermediul unor firme sau companii. Sunt prioritar relații de piață, și nu de întrajutorare prietenească.
(Va urma)
