După cum prea bine se știe, la scurtă vreme după așezarea maghiarilor în Câmpia Panonică, a avut loc încreștinarea lor. Inițial, acest proces a avut un caracter sporadic, fiind rezultatul contactului lor cu populația romano-slavă din Câmpia Tisei sau cu cea românească de la răsărit de Tisa. La scurt timp, însă, au început să pătrundă în Ungaria misionari apuseni care au înregistrat mari succese printre maghiari. Începând cu Ștefan cel Sfânt (997-1038), s-au pus bazele unui stat catolic maghiar, susținut de scaunul papal.
Pentru asigurarea dominației sale asupra Transilvaniei, regatul ungar a folosit o multitudine de forme, un rol important ocupându-l încercarea de convertire a românilor la catolicism. De acum înainte, veacuri de-a rândul, Biserica romano-catolică va fi folosită, uneori pe față, alteori prin mijloace foarte abile, în scopul promovării politicii regatului ungar, creându-i astfel, ei înșiși, servituți împovărătoare și ducând la complicații mult păgubitoare creștinismului, în ansamblul său.
Potrivit izvoarelor cunoscute, în Transilvania, pe fondul organizării statale românești - voivodate - a existat și o organizare bisericească românească. În centrele politice ale voievodatelor lui Glad, Gelu, Menumorut s-a organizat câte un scaun episcopal ortodox român”. În primele trei secole ale mileniului nostru, una din formele de expansiune maghiară în Transilvania, în plan religios, a fost înlocuirea lăcașurilor de cult, ortodoxe române, cu altele noi, catolice, maghiare (Biharia, Brașov, Alba Iulia, Cenad-Banat).
Desigur, expansiunea și în plan religios, a statului feudal maghiar în Transilvania, s-a realizat prin reprimarea Bisericii ortodoxe. Asemenea măsuri au fost adoptate de regele Ladislau IV - Cumanul (1272-1290). Astfel, în 1278, are loc, la Buda, un sinod al prelaților catolici, care adoptă decretul despre “preoții schismatici”, adică ortodocși, cărora “nu le este îngăduit să-și țină cult dumnezeiesc, să-și zidească capele sau alte case sfinte, iar credincioșilor nu le este îngăduit să ia parte la un astfel de cult dumnezeiesc sau să intre în astfel de capele ; la nevoie se va aplica forța”. Măsuri deosebit de aspre împotriva Bisericii ortodoxe au fost adoptate în timpul regelui Ludovic de Anjou (1342-1382). La rândul lui, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a luat aceleași măsuri împotriva creștinilor ortodocși. Printre acestea se numără și interdicția de a deține proprietăți pentru nobili sau cneji, decât numai cu condiția de a “fi cu adevărat catolic”. În ultimele patru decenii ale veacului al XV-lea, s-a mai temperat reprimarea Bisericii ortodoxe, urmare și domniei lui Matei Corvin, care provenea dintr-o familie de români ortodocși din Transilvania.
Datorită eroismului poporului român, a clarviziunii politice a unor domnitori ca: Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și alții - țările române au reușit, multe secole la rând, să-și păstreze statutul de state autonome față de imperiile otoman, țarist și habsburgic.
După înfrângerea ungurilor în bătălia de la Mohacs, în 1526, Imperiul otoman își extinde dominația spre centrul Europei, Ungaria fiind transformată, în anul 1541, în pașalâc turcesc, cu centrul la Buda. Ungaria de nord-vest, cu centrul la Pozsony, a rămas sub stăpânirea habsburgică. Ungaria, ca stat de sine-stătător, dispare de pe harta politică a Europei. În luna octombrie, a aceluiași an, Transilvania admite suzeranitatea Porții otomane, se organizează ca un principat autonom, vasal Porții în condiții similare cu raporturile existente între celelalte două țări române (Muntenia și Moldova) și Imperiul otoman. Transilvania era condusă de un principe, ales de Dietă și confirmat de Poartă, ale cărui prerogative erau similare cu ale domnilor români din Moldova și Muntenia, stipulate și în “Capitulații”.
După 1541, în Transilvania s-au așezat mulți nobili maghiari care nu se împăcau nici cu condiția de Pașalâc a Ungariei și nici cu stăpânirea Austriei, din nordul Ungariei. În aceste condiții, procesul de expansiune a catolicismului s-a proliferat prin intermediul nobilimii feudale maghiare, care a impus Dietei punctul ei de vedere. Astfel, românii ortodocși au fost obligați să se căsătorească după ritul catolic și să plătească dijma autorităților bisericești catolice, care s-au dedat la mari abuzuri. Au fost săvârșite acte de reprimare, au fost confiscate moșiile nobililor români ortodocși, iar unii dintre aceștia au fost siliți să se maghiarizeze pentru a-și păstra moșiile etc.
Procesul istoric unitar, de evoluție a celor trei țări române, legăturile multilaterale și permanente existente între românii de pe ambele versante ale Carpaților, conștiința unității de neam, lupta permanentă împotriva dominației străine, pentru realizarea unității lor statale, au constituit factori de primă dimensiune, care au facilitat realizarea unirii Munteniei, Transilvaniei și Moldovei sub Mihai Viteazul, în anul 1600 - prima unire politică, a țărilor române, în hotarele ce cuprindeau cea mai mare parte a teritoriului vechii Dacii. Actul unirii a fost însă întâmpinat cu ostilitate de marile puteri vecine, care vedeau în exemplul românilor un pericol pentru dominația lor asupra popoarelor din bazinul Dunării, pentru însăși existența lor ca mari puteri.
(Va urma)
