Apogeul politicii de maghiarizare a fost marcat de “legea Apponyi”, din 1907, pentru sistemul de învățământ. În art. 12 din lege se prevedea că guvernul are facultatea de a suprima orice școală românească pentru orice motive socotite ca vizând așa-zisele “interese superioare de stat”. Hotărârea ministrului de resort era inatacabilă. Existența școlilor românești depindea de arbitrariul măsurilor guvernamentale, iar învățătorii din școlile românești trebuiau să-i deprindă pe copiii români cu ideea că “aparțin nației ungare”.
Evident, românii au respins, de la bun început, această brutală lege. Consistoriul mitropolitan din Sibiu a înaintat, la 7 martie 1907, ministrului de resort, un memoriu în care a fost expusă poziția Bisericii greco-ortodoxe române în apărarea caracterului confesional și național al școlilor primare românești. Un alt memoriu a fost înaintat de Consistoriul din Blaj, întrunit în zilele de 7 și 8 martie 1907.
Dar nu numai învățământul românesc, ci și Biserica românească din Transilvania a trecut, după “dualism”, prin mari frământări, urmare a politicii generale a Ungariei de maghiarizare, inclusiv în domeniul confesional.
Grație luptei românilor, în speță a capului Bisericii române ortodoxe din Transilvania, mitropolitul Andrei Șaguna, s-a obținut, în iunie 1868, recunoașterea prin lege (legea nr. 9) a autonomiei Mitropoliei ortodoxe, care, într-unul din paragrafe, prevedea că: “Mitropolia independentă înființată pentru românii de religie greco-orientală și după drept egală cu a sârbilor, asemenea și înălțarea episcopiei greco-orientale din Transilvania la rang de Arhiepiscopie se înarticulează în lege (...)”. Stăruința lui Șaguna a creat un precedent favorabil și legiferării autonomiei Mitropoliei române de la Blaj (decembrie 1868), deși aceasta era mereu amenințată de ingerințele forurilor superioare, cu osebire ale Arhiepiscopiei romano-catolice din Esztergom (Strigoniu).
În același an s-a întrunit la Sibiu (16-28 septembrie) cel dintâi Congres național bisericesc al românilor ortodocși din Transilvania și Ungaria, care aprobă “Statutul organic al Bisericii ortodoxe române din Ungaria și Transilvania”, prin care, afirmându-se independența și autonomia ei, punea totodată la baza organizării Bisericii sinodalitatea, conlucrarea ierarhilor, clerului și credincioșilor la desfășurarea și bunul mers al vieții bisericești. Ca un adevărat reformator, Șaguna a înțeles cum să aducă “și dispozițiile canonice în cea mai bună potrivire cu trebuințele reale, cu interesele naționale permanente și cu propaganda culturală, indispensabilă unui popor strâmtorat, care numai în și prin Biserica națională își poate susține și apăra ființa sa etnică”. Și de fapt această organizare - bazată pe vechile rânduieli ale Bisericii - a dat posibilitatea acestei Biserici din Transilvania să-și împlinească cu vrednicie nu numai misiunea ei religioasă, ci și rolul ei național.
Instituirea regimului dualist a însemnat pentru românii din Transilvania începutul unei perioade de lupte fără preget pentru eliberarea de sub crunta exploatare și asuprire, a dominației dualiste austro-ungare. O primă mare reacție românească, împotriva actului din 1867, a constituit-o mișcarea națională, cunoscută sub numele de “Pronunciamentul” de la Blaj, în care au fost implicate și personalități clericale, între care și canonicul Ioan Micu Moldovan, viitor președinte al Astrei. Autorii protestului colectiv publicat, între altele, și în “Telegraful Român”, cel mai vechi periodic cu apariție neîntreruptă din țara noastră, editat de Arhiepiscopia ortodoxă română din Sibiu, au cerut revendicări fundamentale ca: autonomia Transilvaniei, respectarea hotărârilor Dietei de la Sibiu, din 1863-1864, care recunoștea existența națiunii române și garanta limba și confesiunile ei, ceea ce echivala cu o organizare independentă, politico-administrativă a națiunii române din Transilvania etc.
În lupta de emancipare națională a românilor transilvăneni, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, locul central l-a ocupat mișcarea memorandistă, din 1892, care cerea, pentru cele peste trei milioane de români, supuși ai Austro-Ungariei, drepturi politice egale cu ale celorlalți cetățeni, încetarea politicii de deznaționalizare practicată de autorități, crearea condițiilor și pentru români spre a putea urma în pace “lucrarea (lor) culturală și economică”.
În loc ca cererile românilor să fie satisfăcute, conducătorii mișcării de emancipare națională a românilor, în speță ai celei memorandiste, au fost judecați și condamnați de autoritățile maghiare la ani grei de temniță, în urma procesului care li s-a înscenat la Cluj, în 1894. Din cei 15 condamnați, dr. Vasile Lucaciu, Nicolae Cristea (fost vreme îndelungată redactorul “Telegrafului Român”), Gherasim Domide erau preoți. Mișcarea memorandistă a demonstrat în modul cel mai evident că naționalitățile asuprite din Imperiul habsburgic, inclusiv românii, nu-și puteau dobândi libertățile la care aspirau pe cale petiționară. Ea a ridicat pe o nouă treaptă lupta de eliberare națională a românilor din Austro-Ungaria, care va fi finalizată în anul 1918.
Se cuvine subliniată și reținută realitatea că toate încercările regilor și nobililor habsburgi ori maghiari, de a lichida naționalitatea românilor prin atragerea lor la catolicism, s-au prăbușit în fața unității poporului român, care a stat neclintit în hotărârea lui de a apăra legea strămoșească. Și, pe măsură ce rezistența românilor creștea, sporeau și metodele guvernamentale pentru lichidarea ființei naționale a românilor, inclusiv în plan confesional.
(Va urma)
