Pentru a-și împlini programul de catolicizare a românilor și mai cu seamă de a supune Biserica română greco-catolică controlului și intereselor Ungariei, în anul 1912, guvernul de la Budapesta a înființat Episcopia greco-catolică maghiară, cu sediul la Hajdudorog. De menționat că această manevră, întreprinsă de guvernul de la Budapesta în câmpul vieții religioase românești din Transilvania, a fost respinsă cu maximă vehemență atât de către masele de credincioși, cât și de clerici. După ce episcopii români din Oradea și Gherla au protestat pe lângă Scaunul papal, fără să obțină niciun rezultat, la 16/29 mai 1912 s-a ținut o mare adunare de protest la Alba Iulia, la care au participat 20.000 de români și unde a luat cuvântul, printre alții, și fruntașul luptei pentru apărarea drepturilor naționale ale românilor transilvăneni - George Pop de Băsești, care a declarat răspicat că, prin această episcopie, se urmărește deznaționalizarea românilor.
În pofida acestor proteste, la 8 mai 1912, papa a aprobat cererea guvernului Austro-Ungariei de înființare a acestei episcopii, prin bula „Christi fideles graeci", subvenționată de statul austro-ungar și pusă sub jurisdicția Arhiepiscopiei romano-catolice de Esztergom, deși firesc ar fi fost ca ea să fie pusă sub ascultarea unei mitropolii unite - fie cea din Oradea, fie din Gherla. Ulterior, ierarhii români au continuat efortul pentru a evita încorporarea Bisericii românești unite jurisdicției Hajdudorogului, atrăgând atenția, chiar în „Casa magnaților" (Camera superioară a parlamentului ungar), că Biserica unită, fiind catolică, ea este totuși „națională", și că „ritul nostru este rit catolic, dar românesc".
Faptul că prin noua episcopie se urmărea introducerea limbii maghiare ca limbă liturgică în bisericile românești unite, și, deci, pe această cale, se căuta maghiarizarea românilor transilvăneni, toată lupta în jurul afacerii Hajdudorog a îmbrăcat o evidentă ascuțime politică. Aceasta explică puternica reacție a Bisericii române transilvănene, ca și a celei din patria-mamă, pentru salvarea credincioșilor români din Transilvania de primejdia ce-i amenința, salvare care a venit la 1 decembrie 1918.
În condițiile puternicelor zguduiri sociale, politice și naționale, care au avut loc în anii Primului Război Mondial 1914-1918, lupta popoarelor asuprite din zona centrală, sud-estică și estică a Europei (polonezii, cehii, slovacii, sârbii, croații, românii) a intrat într-o fază hotărâtoare. România a participat la acest război fără a urmări scopuri de cotropire și anexare a unor teritorii străine, ci pentru realizarea secularelor aspirații de unitate statală ale poporului român. Scopurile sale nu au coincis cu cele ale marilor puteri. Angajarea țării noastre în acest război a fost rezultatul recunoașterii din partea Rusiei, Franței, Angliei și Italiei a drepturilor legitime ale României asupra teritoriilor locuite de români și aflate sub dominație străină.
Dându-și seama de primejdia dezmembrării inevitabile a Imperiului habsburgic, urmare a amplei mișcări de eliberare națională a popoarelor asuprite - românii ocupând un loc de primă dimensiune -, cercurile guvernante maghiare au întreprins, în anii războiului, numeroase acțiuni de reprimare a populației românești, inclusiv a clerului și credincioșilor români. După dezlănțuirea războiului, și mai cu seamă după intrarea României în război, de partea Antantei - în anul 1916 -, autoritățile ungare au reprimat la extrem orice manifestări ale românilor, în sensul eliberării lor naționale. Atenția a fost îndreptată, și de data aceasta, asupra intelectualilor români, printre care un loc important îl ocupau preoții și învățătorii. Peste 130 de preoți români au fost aruncați în închisori, la Cluj, Târgu-Mureș, Odorhei, Seghedin, Vacz, Timișoara, Caransebeș. Unii dintre aceștia au fost judecați de instanțele militare ungare, alții au zăcut în închisori fără să fie judecați, până la sfârșitul războiului, după cum alții nu au mai ieșit în veci de după gratii, în afară de aceștia, peste 200 de preoți români, din județele de la granița cu România (Făgăraș, Sibiu, Hunedoara), au fost deportați în vestul Ungariei, supraviețuind acolo în cea mai neagră mizerie, cu regim de domiciliu forțat.
(Va urma)
