CULTUL IMAGINII PROPRII SAU ANTIICOANA POSTCREȘTINĂ (II)

Alchimia nu asigură eternitatea. Ea este o știință misterioasă în care se întrepătrund magia și chimia, ștințele naturii și filosofia. Conform principiilor ei, anumite pietre prețioase conțin misterul prezenței lui Dumnezeu, fapt ce le face capabile să nască în imaginația omului idei despre o nouă creație a lumii, la toate palierele ei de existență. În acest fel, ar exista posibilitatea ca oamenii să reîntinerească, bolile să fie vindecate, metalele ordinare să fie transformate în aur etc. Alchimia a fost și este înconjurată de o aură mistică și a fost practicată în ascuns. Cu toate astea, și pomenind doar în treacăt rolul de alchimist al omului atunci când își pregătește mâncarea, procese alchimiste binecunoscute și analizate, uneori manipulate, se regăsesc și la nivel procreațional, atunci când are loc concepția, adică unirea a două elemente de gen diferit din care va rezulta o nouă viață. Este vorba de așa-zisa căsătorie chimică (,,die chimische Hochzeit"), ceea ce înseamnă că sexualitatea își revendică un rol important în alchimie. Ideea procreației artificiale, precum și puterea omului de a reînvia o ființă moartă, erau prezente deja în ,,filosofia" sau schema (rețeta) mitico-alchimistă, ca o dovadă a imitării de către om a puterii divine creatoare, pe de o parte, dar și a subestimării ei, pe de alta.

Frankenstein însuși este chipul viu al unor asemenea fantezii alchimiste, dar și protochipul (prototipul) celor ce-i vor urma. Medicul și filosoful Theophratus Bombastus von Hohenheim, denumit și Paracelsus (1493-1541), este cunoscut drept alchimistul care deținea rețeta nașterii unui om în lipsa unei mame naturale, așa numitul homuncul, pomenit cu mult înaintea lui de alchimia antică. În marea literatură, acest tip de om, micuțul homuncul, va fi pomenit de lucrarea ,,Faust" a lui Goethe și imortalizat pe pânză de artistul Franz Stasen, în 1916. Așa că nu e de mirare faptul că Renașterea va aduce cu sine ideea atotputerniciei ființei umane. Omul poate crea mai bine decât o face însuși Dumnezeu. El e creatorul omului nou, al ,,omului chimic", al omului eprubetă, al supraomului. În peisajul cotidian al acestui om nou, creat artificial, inteligența artficială (creierul electronic) joacă, așadar, un rol foarte periculos, și nu doar la nivel imaginativ-fantezist.

Dimpotrivă, Icoana este una dintre căile ce oferă credinciosului spre contemplare frumusețea unei alte lumi, unei lumi spirituale, având puterea de a ridica mintea și sufletul la cele imateriale, sfințindu-le. Însoțind cuvântul Evangheliei prin imagini, icoana ne conduce cu siguranță spre țelul suprem al oricărui creștin: împărtășirea neîncetată de harul divin.

Sfinții apostoli au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu, L-au mărturisit pe Cel văzut de ochii lor, pe Care L-au ascultat și atins cu mâinile lor. Privindu-l pe Iisus, apostolii nu-L puteau contempla ca Fiu al lui Dumnezeu decât numai prin credință, altfel El putea fi cunoscut doar ca o persoană istorică, Fiul Mariei și al teslarului Iosif. Cuvintele dumnezeiești: ,,Cine M-a văzut pe Mine, pe Tatăl L-a văzut" (Ioan 14,9), erau adresate celor care ,,privindu-L pe omul Iisus Îi contemplau deopotrivă Dumnezeirea". Tot astfel trebuie înțeleasă și contemplarea icoanei, deoarece ea nu reprezintă doar realitatea istorică a prototipului, ci reunește în sine ,,realitatea istorică și harul Duhului Sfânt", pe care îl și transmite rugătorului, arătându-i acestuia sfințenia celui reprezentat, în caz contrar, rostul ei ar fi serios diminuat și redus până la a fi laicizat. Icoanele transmit lumii în primul rând mesajul sfințeniei, întărindu-i moral pe toți cei care aleargă spre mântuire printr-o lucrare sinergetică, divino-umană.

Fiind modelatoare și curățitoare de suflete, icoanele ne ajută să ne desprindem de materie, de greutatea păcatelor, pregătindu-ne inima ca pe o ,,sfântă a sfintelor", pentru că aici are loc unirea tainică a omului cu Dumnezeu. Această transformare a întregii noastre ființe, odată ce inima s-a curățit, înseamnă starea de fericire la care a ajuns credinciosul prin realizarea asemănării cu Protochipul său, omul, icoană umbrită de păcat, devenind curat, transparent, luminos, un veritabil locaș al prezenței harului divin, un focar al sfințeniei lui Hristos, putându-L zămisli în acest fel pe Cel căruia i se roagă cu credință, deoarece ,,toți sfinții zămislesc în ei pe Cuvântul lui Dumnezeu în chip apropiat cu Născătoarea de Dumnezeu și îl nasc pe El și El se naște în ei și ei se nasc din El" (Sf. Simeon Noul Teolog).

Omul a fost creat ființă liberă. Libertatea nu este însă un dar oarecare, adăugat naturii umane după zidirea ei, ci îi aparține ființial, îi este parte constitutivă, prin ea omul putând conlucra cu Dumnezeu. Refuzul acestei conlucrări face ca rațiunea umană să trăiască fără lumină și, ca atare, să privească totul deformat, să vadă ,,oamenii ca pe niște copaci umblând" (Marcu 8,4). Icoana opune morții Viața și mizeriei morale Sfințenia, pentru că ,,Hristos și icoana Lui există împreună" (Sf. Teodor Studitul).

În concluzie: a) căderea din har se manifestă prin faptul că omul de azi încetează să mai resimtă nevoia de sacru, de comuniune cu divinitatea, de maturitate, bărbăție duhovnicească, și asta datorită pierderii funcției Realității transcendente. Devenit o ființă antiiconică, omul postcreștin normalizează o stare nefirească (contrafirii-widernatürlich) drept regulă de bază a dezvoltării conștiinței sale; b) libertinajul fizic, intelectual și moral al supraomului nietzscheean, expresie maximă a lipsei lui de măsură (Maßlosigkeit) se datorează decăderii sale morale, ridicate la rang de virtute, stare demonologică opusă la maxim celei iconologice, desăvârșite, stare în care martirii iconoclasmului erau în stare să moară cu icoana în mână; c) A fi liber înseamnă a te modela continuu pentru a deveni asemenea cu Dumnezeu, o icoană vie, despătimită, putând rămâne, după moartea fizică, o imagine-model pentru urmași, cei care te vor săruta, cinsti și te vor atârna spre cinstirea neamului tău undeva deasupra înălțimii frunții lor. Asta dacă în viitor va mai exista noțiunea de neam!

Lumea are nevoie de modele. Unul dintre acestea poate deveni fiecare dintre noi. Dar, doar rugându-ne în fața icoanei de pe perete, umbriți de Duhul Sfânt, vom deveni icoane vii prin care va transpare lumina lui Hristos. Abia că-mi pot imagina cât de luminată ar fi atunci viața pe pământ!

 

Lasă un comentariu