BISERICA ROMÂNEASCĂ DIN NORD-VESTUL ȚĂRII SUB OCUPAȚIA HORTHYSTĂ 1940-1944 (VII) CULTELE RELIGIOASE DIN ROMÂNIA, DUPĂ 1918

Distribuie pe:

Eroismul și sacrificiul de sânge al poporului român, pe teatrele de operațiuni militare, ca și jertfa a zeci de mii de români neîmbrăcați în haină militară, din Transilvania ca și din patria-mamă, între care preoțimea a ocupat un important loc, a fost continuarea firească a zbuciumului lui de veacuri împotriva dominației străine. Încheierea procesului de formare a statului național unitar român, odată cu unirea Transilvaniei cu România, hotărâtă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, a fost expresia firească a unui proces îndelungat de dezvoltare necontenită a poporului român, pe calea progresului, independenței și neatârnării, și nu o consecință a conjuncturii externe, a unor înțelegeri la masa tratativelor. Consacrarea, prin tratatele de pace din anii 1919-1920, a reunirii cu țara a unor străvechi teritorii, a fost expresia unei realități istorice, făurită de poporul român însuși.

Desăvârșirea procesului de formare a statului național unitar român a avut o mare semnificație istorică pentru dezvoltarea țării pe calea progresului. România devenise un stat național unitar.

În perioada ulterioară, în fața României, ca și a celorlalte state din centrul și sud-estul european care s-au constituit, ca state naționale de sine-stătătoare sau și-au desăvârșit acest proces (Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia), s-au ridicat o seamă de sarcini pe linia consolidării, în planul vieții politice internaționale, a unității statale, independenței și suveranității naționale. Imediat după încheierea tratatelor de pace, România a desfășurat o vastă activitate politico-diplomatică pentru stabilirea și întreținerea unor relații de bună vecinătate cu statele limitrofe, precum și pentru apărarea status-quo-ului teritorial, consacrat după război. Această politică a fost susținută constant de România în toată perioada ce a urmat, până la declanșarea celui de Al Doilea Război Mondial.

După cum se știe, sistemul tratatelor de pace, după Primul Război Mondial, nu a lichidat contradicțiile dintre marile puteri; se conturează disensiuni tot mai acute între marile puteri învingătoare și cele învinse. În același timp, în această parte a Europei, se impune pe prim-plan confruntarea dintre România, Iugoslavia, Cehoslovacia, care militau pentru menținerea și consolidarea status-quo-ului, postbelic, pentru reglementarea litigiilor dintre state pe cale pașnică, prin tratative politice și alte țări ca Germania, Italia, Ungaria, care erau nemulțumite de reglementările teritoriale, mai cu seamă de cele statornicite prin tratatele de pace de la Saint German, din 10 septembrie 1919, cu Austria, și de la Trianon, din 4 iunie 1920, cu Ungaria. Acestea din urmă promovau, fățiș, o politică de revizuiri teritoriale, amenințând pacea și securitatea mondială, existența, integritatea și suveranitatea națională a statelor mici și mijlocii, îndeosebi a Poloniei, Cehoslovaciei, României, Iugoslaviei. Pericolul revizionismului teritorial sporește odată cu instaurarea regimului horthyst-fascist în Ungaria, la 1 martie 1920, în Italia, la 28 octombrie 1922, și, îndeosebi, după instaurarea dictaturii hitleriste în Germania, în ianuarie 1933.

Aceste state urmăreau reîmpărțirea teritorială a Europei, România constituind un obiectiv important al acestei politici.

(Va urma)

 

Lasă un comentariu