Motto: “... Din mila lui Dumnezeu, principele creștin Mihai Voivodul, principele ereditar al întregii Țări Românești, domnul Regatului Transilvaniei, supremul guvernator și domn al Moldovei, domn al unor părți din Regatul Ungariei, premergătoriul și căpitanul întregii Creștinătăți”. (Mihai Viteazul, 1 mai 1600, “Hrisov boerilor din Țara Românească”, în “Documente”, vol. IV, Eudoxiu Hurmuzachi)
De ce se merge în pelerinaj, în fiecare an, la Plăviceni, în 9 august? De ce am purces eu la drum lung, zi de vară până-n seară, în vara toridă a lui 2013, când sănătatea încă îmi îngăduia, la peste 300 de kilometri distanță de Târgu-Mureș? - m-au întreabat unii cunoscuți, mai cu seamă neprieteni. Și nu m-am ferit să răspund!
“Mă dusei să trec la Olt” - vorba cântecului - în miez de luncă strașnic ascunsă de pădure, la granița Teleormanului, ca să îngenunchiez la sfintele moaște de la Mănăstirea Plăviceni (Aluniș), ctitorită de Doamna Stanca, soția Viteazului Mihai, în vremi de restriște, urgisită și azi de o nenorocită sârmă electrică mărginind, ilegal, moșia de vânătoare a “măriei sale” Liviu Dragnea.
De ce am plecat departe, de bunăvoie și nesilită de nimeni, pe banii mei (deși invitată!), în zilele declarate de meteorologi drept cele mai fierbinți ale anului? Fiindcă eu îmi asum tot ce fac și spun. Și, mai ales, pentru că eu chiar cred în ceea ce fac și spun. Aș adăuga și că, de multă vreme, nu mai am așteptări, mai ales de la cei care, aflați, prin jocul hazardului, în fruntea unor instituții stipendiate de Guvern, ori din bani publici, uită că se află acolo pentru a veghea cu strășnicie la păstrarea conștiinței identitare a neamului, mai ales în condițiile aglutinantei strategii a globalizării.
Așadar, de ce m-am dus la Plăviceni? Din dragoste pentru Mihai Viteazul, mai întâi de toate. Și fiindcă nimic nu e întâmplător. Îmi place să amintesc, de fiecare dată când am ocazia - fiindcă nu
mi-am uitat, și nu-mi voi uita vreodată rădăcinile -, că toți bărbații din familia mea bucureșteană, pe linie paternă, au fost ofițeri de carieră. Ca atare, am crescut într-un mediu în care despre valorile esențiale ale individului, la modul general, și ale ostașului român, în special, se vorbea în mod curent. Dar și despre Istoria Românilor și a României, care avea să devină una dintre marile mele pasiuni. Așa cum am precizat și în Epilogul semnat în cartea protosinghelului Teoctist Moldovanu - pe care am editat-o, împreună cu Miron Manega, la Târgu-Mureș -, am trăit mereu cu obsesia că blestemul dezunirii românești, invocat adesea de Vasile Pârvan, nu se va risipi decât atunci când ființa pământeană a viteazului Domn Întregitor de țară Mihai Viteazul se va aduna în aceeași sfântă raclă, binecuvântată de hăruiți “preoți cu crucea-n frunte”. Între aceștia, vrednic de cinste se află părintele stareț de la Plăviceni, Teoctist Moldovanu, om falnic și în putere, cu minte ascuțită și dragoste de Neam.
Elev de școală militară (fiu și nepot de ofițeri) la vremea cuvenită, tatăl meu a învățat și la Mănăstirea Dealu - unde se află capul Voievodului -, și la Târgu-Mureș (Liceul Militar de aici aflându-se, pe atunci, în spațiul actualei Universități de Medicină și Farmacie - atât de jinduită, inclusiv datorită poziției sale strategice, de... unii-alții!).
M-am dus la Plăviceni și pentru a arcui noi “punți de lumină” între pământurile românești și românii “aici pe veci stăpâni”, legând Mureșul de Olt, căci... “Am luat sub ocrotirea noastră pe locuitorii din Târgu-Mureș (se arată într-un document emis de domnitor, la Alba-Iulia, 3 noiembrie 1599) fiindcă le cunoaștem credința arătată față de noi”, “căpitanul întregii Creștinătăți” înălțându-și în Cetatea de pe Maris o capelă ortodoxă de rugăciune, astăzi dispărută cu desăvârșire.
M-am dus la Plăviceni ca să leg, o dată mai mult, Mureșul de Olt, deoarece (și) în județul Mureș există o localitate Brâncovenești, însă numită astfel nu în amintirea martirului domnitor Constantin Brâncoveanu, ci nemurindu-l pe Sava Brancovici, Mitropolit ortodox al Ardealului (1656-1660; 1662-1680), persecutat religios de principele Transilvaniei, Mihai Apafi I, și sanctificat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1955. La Brâncovenești, s-au descoperit urmele unui castru roman construit de împăratul Traian (pe platoul de la intrarea dinspre nord-est în sat, permițând supravegherea Văii Mureșului) și “Lupa Capitolina” (sec. II-III), iar după distrugătoarea invazie tătaro-mongolă din anul 1241, din pietrele castrului roman s-a ridicat o cetate feudală. Deși a suferit multe transformări în decursul timpurilor, Castelul de la Brâncovenești, ridicat între 1557-1558, în stilul Renașterii transilvănene, ni se înfățișează și azi ca un amplu edificiu, fortificat, între anii 1599-1600, cu șanțuri proiectate de... olteanul Sava Armașu. Mihai Viteazul și-a instalat aici, pentru scurt timp, un corp de oaste, sub comanda credinciosului său armaș Sava, care avea să se dovedească și un arhitect ingenios. Din nefericire, tocmai absența oștirii comandate de Sava (aflat, iată, la Brâncovenești, în acel moment) avea să cântărească în bătălia de la Mirăslău (16-18 septembrie 1600, între valahii conduși de domnitor - sprijiniți de secui - și trupele austriece ale generalului italian Giorgio Basta - sprijinite de sași și de nobilimea din Transilvania), dezastruoasă pentru Mihai.
Ironie a sorții, Castelul, de plan dreptunghiular, cu aripi grupate în jurul curții interioare de formă dreptunghiulară și prevăzut cu turnuri de colț, revendicat acum de urmașii grofilor stăpânitori ulterior, servește drept... spital pentru copii cu handicap. Drama/ blestemul continuă, existând temerea evacuării nefericiților pacienți. Ca fapt divers, tot aici se găsește și mormântul criminalului de război Wass Albert.
Am insistat nu întâmplător asupra imaginii olteanului Sava Armașul, om de încredere, ca și Moise Secuiul, al domnitorului Mihai Viteazul, dovedindu-se un eficient strateg prin fortificarea șanțurilor cetății de la Brâncovenești, elemente esențiale pentru siguranța edificiului, căci Sava Armașul va fi și el un martir. După ce Mihai Viteazul este înfrânt în bătălia de la Mirăslău, Clujul se va răzbuna pe orașele și locuitorii loiali domnitorului.
Aflat cu o solie, Baba Novac a fost arestat de Dieta de la Cluj (formată din aristocrația maghiară) și condamnat la moarte, împreună cu preotul Saski. Ulterior, aceeași soartă o vor avea și alți oameni ai lui Mihai Viteazul: Ioan Szelestey, Armașul Sava, și un soldat al său, un grec “inima și sufletul lui Mihai Vodă”. Pe 5 februarie 1601, ora 10 dimineața, Baba Novac și preotul Saski vor fi arși pe rug. După execuție, trupurile le vor expune, trase în țeapă, pe drumul Feleacului, în fața Bastionului Croitorilor. În arhivele istorice ale orașului există încă notele privind cheltuielile făcute. Execuția s-a săvârșit în piața centrală a orașului (actuala Piața Unirii), în prezența autorităților, a nobililor și a generalului Giorgio Basta (Gheorghe Basta, despre care unele izvoare spun că ar fi fost albanez), care urmărise execuția de la fereastra unei case din piața orașului, punându-i apoi în țeapă pe Drumul Feleacului, pe locul numit azi Piața Baba Novac. Înfrângerea de la Mirăslău a fost catastrofală, murind 4.000 dintre oamenii lui Mihai. Una dintre cauzele înfrângerii, pe lângă lipsa banilor și inferioritatea numerică a trupelor, ar fi fost, după părerea cancelarului polon Ioan Zamoyski, faptul că “domnului român i-au lipsit cele mai bune unități pe care le avea: mercenarii lui Baba Novac, oastea lui Udrea și oastea română a lui Sava Armașul și Radu Buzescu”.
La câteva luni după bătălia de la Guruslău (3 august 1601), Mihai Viteazul se întoarce biruitor la Cluj în fruntea armatei sale, alături (totuși!!!!) de Basta și Mihail Székely. Orașul se va supune imediat, îngrozit de posibile represalii ale lui Mihai după uciderea lui Novac. O parte dintre nobili au venit cerând îndurare, o parte au fugit de teamă din oraș. Aflând locul unde a fost tras în țeapă, Mihai Viteazul va pune în acel loc un steag, în amintirea bravului ostaș și haiduc. Peste secole, în fața Bastionului Croitorilor, Clujul a ridicat în lumină, în 1975, superba statuie a lui Baba Novac, operă a sculptorului Virgil Fulicea.
O statuie i se cuvine și Armașului Sava, viteaz și credincios oștean al domnului Mihai. I-am sugerat această idee tânărului și atât de talentatului artist Aurelian Bădulescu, fiind convinsă că va reuși să-l aducă pe Sava la Plăviceni, pentru a sta de strajă, cu nestrămutata sa loialitate, Domnitorului, până la capăt.
Așadar, de ce “mă dusei să trec la Olt”?
În zilele imediat următoare ediției a 2-a a “Punților de lumină” (21 iunie a.c.), proiect pe care l-am inițiat și l-am susținut la Târgu-Mureș, cu ajutorul unor prieteni de nădejde și de calitate excepțională, prietenul Miron Manega mi-a încredințat manuscrisul cărții “Mănăstirea Plăviceni, importantă vatră de spiritualitate”, frumoasă și demnă de laudă lucrare de licență (datând din 2003, autorul pregătindu-și doctoratul) a starețului Teoctist Moldovanu, pe care am parcurs-o cu interes și încântare, și pe care ne-am hotărât s-o edităm în inima Transilvaniei, la Editura “Nico” din Târgu-Mureș. Am avut bucuria și onoarea de a lansa public această carte, acolo, acasă la ea, în prezența autorului, vorbind despre cine este el și ce face, despre noi, și ce vrem, eu și prietenii mei buni: dr. Denisa Popovici, jurnalistul Miron Manega, Aurelian (Auraș) Bădulescu, Ciprian Geapana și, în final, generalul dr. Mircea Chelaru și regretatul dr. H.C. Victor Crăciun.
M-am aflat la Mănăstirea Plăviceni, alături de “preoți cu crucea-n frunte” și sute de credincioși veniți din toate colțurile țării, în cea mai călduroasă zi a anului 2013, 9 august. Și nu am simțit decât căldura inimilor. Și nu am simțit nici cea mai mică durere, și nicio umbră de oboseală. Duhul Întregitorului ne-a întărit. M-am aflat acolo, am atins racla cu moaștele, și m-am cutremurat.
Până și soarele părea a se fi domolit, de drag și de emoție, zâmbind chipului de lut frământat în cuptoarele sufletului de tânărul, minunatul Aurelian Bădulescu, și odihnind pe trupul stejarului retezat. Splendidă reprezentare a Domnitorului, această atât de profundă, în egală măsură telurică și celestă, compoziție a artistului! Sacru și profan, într-o îngemănare ideală. Tulburătoare în rezonanța sa imemorială, acolo, atunci, secunda de absolut a lirei trace a Orpheului din Voineasa, uriașul (pe cât de subțire, ca un abur din pământuri) cobzar-rapsod, trubadur la “curțile dorului”, Ion Crețeanu!
Doamne, cât de înzestrat este acest popor al meu! Puternic și tenace este părintele stareț Teoctist Moldovanu. Va izbândi până la capăt, în nobila sa misiune, sunt convinsă, poate și fiindcă, de-acum, îi vom sta mai mulți alături. Pentru strădania sa, Liga pentru Unitatea Culturală a Românilor de Pretutindeni i-a conferit, acolo, la “locul faptei”, prin însuși președintele ei, domnul prof. univ. dr. H.C. Victor Crăciun, Medalia “Mihai Viteazul”.
Oricare va fi rezultatul analizei de laborator, asemenea momente de solidaritate și comuniune românească sunt rarissime. Este un semn divin și acesta, cred eu. Fie-mi îngăduit, în loc de altă încheiere, să întreb și eu, retoric, desigur: ce o să facem, dacă se va dovedi că este trupul Viteazului? Există un mormânt al doamnei Teofana, mama Domnitorului, de unde s-ar putea prevala eșantioane pentru proba ADN, ca să nu tulburăm capul de la Mănăstirea Dealu! Așadar, ce vom face? Ne vom cutremura - dacă a mai rămas ceva bun în noi, și-atât?
Dacă n-am știut, cu 412 ani în urmă, să-i apărăm viața, măcar acum, peste secole, să-i apărăm memoria! Măcar atât merită, și marele Întregitor, și Neamul românesc, atât de urgisit și dezbinat! Fiindcă, așa cum spunea Mitropolitul Antonie Plămădeală, “...a venit Mihai Viteazul, și a intrat în București, în Iași, și în Alba-Iulia, și românii au fost, din nou, una.”
