Ba mai mult, lumea virtuală transformă omul într-un personaj fictiv, care, din când în când, mai dă buzna în realitate cu un searbăd salut de bună dimineaţa. Pentru că în lumea virtuală se întâmplă să nu meargă totul ca pe roate, adică până şi aici există imperfecţiune, creatorul virtualului, a fantasmagoricului, tinde să se ia la trântă cu Creatorul realului. Acum e începutul căderii abisale al celui care se joacă de-a viaţa: virtualul devine atât de real încât supune şi macină până la praf şi pulbere psihicul uman. Cu tentă ironică, virtualul îi şopteşte fericit: “te fac psihic”! El, omul, atras irezistibil de această provocare mistică, precum insectele de lumină, se arde (frige) la propriu, adică real.
O lume nouă, promisă de altfel de nihilism, o altă lume (totaliter aliud), deşi în esenţă aceeaşi, adică nu total alta (non aliud), nu straină de sufletul tău, dar destul de reală pentru a te transpune în situaţii şi roluri diferite, menite să te facă să trăieşti emoţii şi experienţe tari, pe măsura provocării, se revendică ca punctul tangeţial dintre virtualul în care te-ai afundat şi realul în care vrei şi trebuie să supravieţuieşti.
Dar de ce ne refugiem în virtual!? Pentru că acesta nu impune limite, norme morale. Ni-l creăm noi singuri, pentru mulţi un fel de sinucidere inconştientă, deşi, în unele jocuri electronice, de pildă, noi suntem cei care ucidem! Și o facem cu sânge rece. Și cât de mare e graniţa dintre virtual şi real? Pentru unii, din păcate, aproape că nu mai există. Priviţi ştirile din toată lumea!
Sinuciderea este expresia morţii instinctului de supravieţuire în om. Dacă virtualul reuşeşte să anuleze acest instinct determinat genetic, atunci acesta poate fi considerat o realitate contrafirească. Firesc este să fii (în)real!
Contemplaţia, meditaţia, reveria, melancolia, dorul după cel iubit, acel sentiment de neastâmpăr atunci când persoana iubită nu e lângă tine, sunt emoţii sufleteşti cu atingere misitică-tainică-misterioasă semnificativă, dar nu au de-a face cu virtualul. Precum sufletul în trup, aşa şi Dumnezeu în lume! Dumnezeu nu e virtual, iar contemplaţia Lui nu crează visuri, gânduri, imaginaţii efemere, ci e o stare permanentă de contopire a două prezenţe: divino-umană. Ea ţine de suflet, virtualul de tehnologie.
A te uni cu Dumnezeu prin rugăciunea contemplativă e un act de pace lăuntrică, liniştire a simţurilor şi împlinire fiinţială. A fi dependent de o lume virtuală înseamnă a te lăsa confiscat de ficţiune. În virtual tu nu mai eşti al tău! În real, Dumnezeu e Dumnezeul tău!
Într-o zi senină şi foarte călduroasă, pe marginea unui lac superb, îmbrăţişat de o pădure deasă şi multă linişte, unde înotau câteva păsări sălbatice, lebede, şi câţiva tineri aflaţi în vacanţă, pe terasa restaurantului din apropiere, ia loc la masă o grupă de turişti. Erau vreo 15 persoane cu handicap psiho-motor sever, copii şi adulţi, îngrijiţi de însoţitorii lor. La o masă alăturată îşi beau cafeaua o grupă de bărbaţi pensionari, unii foşti profesori, care discutau despre apariţia şi extinderea universului, despre distanţa dintre planete şi anii lumină parcurşi până la ele. O idee îmi scapătă în minte: fiecare dintre membrii acestor două grupuri aveau universul lor, stelele lor, dorinţele lor. Cât de reale, cât de virtuale? Persoanele cu handicap îşi manifestau bucuria contemplării naturii în felul lor, noi, ceilalţi participanţi la un binemeritat repaus de vacanţă, în felul nostru. Fiecare dintre noi, savurându-ne cafeaua, sucul sau îngheţata, arătam şi manifestam la maxim, conştient sau nu, un puternic instinct al supravieţuirii. În el era prezent, sau chiar el era o rugăciune liturgică de mulţumire instinctuală adusă, conştientă sau nu, Creatorului universului stelelor pe care pensionarii îl admirau, sau cei cu handicap psiho-motor îl intuiau.
Stând la masă, privind turiştii, ascultându-le oful şi analizându-le mişcările, am căzut din starea contemplativ-romantică la care te îndeamnă natura în realul vieţii de zi cu zi: boli incurabile, iubiri rănite, oameni fără speranţe, sau speranţe deşarte, egoisme, minciună, indiferenţă, ignoranţă, teama de Adevăr! Și mi-am dat seama, acum mai bine, de ce noi oamenii avem tendinţa de a evada în virtual. Și totuşi, o voce sublimă îmi zice: “N-am venit pentru cei sănătoşi, ci pentru cei bolnavi...” adică pentru cei reali. Hristos ne (re)cheamă în real! Ne atrage atenţia să ne luăm în serios Crucea, Sensul, Mântuirea. Iadul nu e virtual!
În concluzie, hai să fim reali! Să nu mai jucăm teatru cu propria viaţă. Pentru o lume mai bună şi mai dreaptă eu zic că merită încercarea de a redescoperi în noi înşine şi în creaţia întreagă instinctul rugăciunii. În el stă sau cade veşnicia noastră!
