Plăcere, admirație, satisfacție, surpriză plăcută, sunt câteva dintre definițiile cunoscute și atribuite argoului “Wow”. Observăm, așadar, doar sensul pozitiv dat acestei expresii. Mă întreb dacă poate fi corupt acest sens după modelul: Wow cât de rău arăți! sau Vai ce bine îți stă cămașa! Dacă da, atunci câtă consistență, seriozitate, decență are exprimarea, deja mecanică, Wow,mai ales dacă o raportăm la realitatea spirituală a vieții fiecăruia dintre noi. Poate fi (e posibil, liber să fie) totul Wow în viața noastră și trebuie neaparat (e necesar) să fie? Este “Wow” cool, sau geil (expresie nemțească)? Poate fi Wow-ul de azi Vai-ul de mâine?
Există în lumea asta un progres material dar și unul spiritual. Cel material are o limită și un sfârșit. Celălalt, influențat oarecum de primul, nu cunoaște limite și e infinit. Totuși, se constată adeseori inexistența unui progres la nivel de spirit, din varii motive, ceea ce mă face să afirm și să constat existența morții sufletești, moarte nu în sens de neființă, ci de paralizie acută a celor mai importante atribute moral-spiritual-umane. Pentru unii Wow, pentru alții Vai!
Această realitate îmi dă de gândit și îmi demonstrează incapacitatea ființei raționale de a persevera spre un scop moral superior, cu de la sine putere, în afara unei forțe interioare vii, a unei alte cauze, deci, forță ținută în viață de Viața însăși și care dă sens real vieții omenești prin aceea că îi oferă ca scop sau obiectiv unul transcendent: sfințenia.
A căuta să fii fericit în sensul de a avea mereu stări de tipul WOW, e nenatural, o fantezie, e irațional. Nu se poate ca mereu și mereu dorința și voința ta să fie într-o perfectă armonie, nu doar ele între ele, ci mai ales cu lumea înconjurătoare. Gândindu-mă la Hristos, care nu avea procese de conștiință, mai cu seamă că în Ipostasul Său divino-uman nu putea avea loc un scurtcircuit la nivel sinergetic, al conlucrării voințelor și dorințelor celor două firi, mă întreb: o fi fost El, Fiul lui Dumnezeu, în Sine însuși fericit? A zis vreodată, cât timp a fost printre noi, Wow? Cu siguranță au fost momente în care și-a exprimat mirarea vis-a-vis de credința unor contemporani (Ex: sutașul roman, femeie cananeancă etc.), dar acest argou nu cred ca l-a folosit.
A fi fericit este o iluzie, mai ales că știm foarte bine că natura umană e imperfectă. Imperfecțiunea poate cunoaște frânturi de fericire, dar a garanta fericirea omului e imposibil, e o contradicție în termeni. De aceea ne plictisim atât de repede, tocmai de ceea ce la început ne-a încântat atât de mult: vorbe, gânduri, mesaje, melodii, persoane etc., acum totul devine atât de repede plicticos, sufocant. Și pe bună dreptate! Însă dorința unei fericiri infinite există și nu se poate contesta.
În acest context, totuși finit al posibilităților umane, să ne imaginăm pe cineva care are așteptări tot mai mari de la cel de lângă el, care îi cere să fie tot mai inedit, inovativ, inventiv în relația cu el. Faptul că nu se poate, că pur și simplu nu e de unde să mai apară tot mai dese și diversificate wow-uri, naște în comportamentul celuilalt plictiseala, lehamitea, sictirul, iar în sufletul ăstuilalt suferința, deznădejdea, chiar moartea sufletului.
Plictiseala e un păcat! De exemplu, te poate plictisi rostirea deasă a aceleași rugăciuni. Și, da, câtă vreme rugăciunea e doar rostită, te plictisește. Când rugăciunea e rugată, adică spusă din inimă, chiar dacă de mii de ori pe zi, zic marii duhovnici, ea te înalță undeva atât de sus încât uiți de tine și de lumea ,,plicticoasă” din jurul tău. Deci, nu rugăciunea în sine, ci atitudinea ta în fața ei te ridică sau coboară din/în plictiseală, monotonie sau uneori depresie.
La fel și în relația dintre oamenii. Cei care se iubesc cu adevărat, trăiesc și simt fiecare gest, cuvânt, la maxim, le savurează, și chiar dacă le-au văzut și auzit de mii de ori, nu se plictisesc nici de cuvinte, nici de gesturi, nu se enervează din pricina lor. În cazul lipsei unei iubiri autentice, da.... se naște plictiseala și sufocarea, o iubire care îți ia aerul! Simți că nu mai poți respira... . O simți ca un fel de posesiune, posedare, chiar dacă în realitate nu e! Dar tu o resimți drept o iubire involuată, lipsită de progres la nivel sufletesc, de o maturitate spirituală, care ucide sufletul tău. Clar, e vorba aici de o defazare gravă la nivel de rezonanță. În multe cazuri apar despărțiri, divorțuri. În altele poate se mai poate regla câte ceva. În primul caz, Vai! În cel de-al doilea, Wow! Sau invers!?
(Va urma)
