Prin Rezoluția nr. 49/214 din 23 decembrie 1994, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a hotărât ca Ziua internațională a popoarelor indigene să fie sărbătorită în fiecare an, la 9 august.
Conform estimărilor, pe întreg mapamondul trăiesc circa 370 de milioane de persoane indigene, locuitori în 90 de state. Aceștia practică tradiții unice și dețin caracteristici sociale, culturale, economice și politice care sunt distincte de cele ale societăților dominante în care trăiesc și cunosc cea mai mare rată a mortalității infantile și cea mai scurtă medie de viață. Popoarele indigene au fost cele care au supraviețuit colonizărilor, industrializării și dezastrelor naturale, reprezentând una dintre puținele legături cu trecutul, din punct de vedere social, economic, și nu în ultimul rând, cultural. Multe dintre ele au dispărut încet-încet și altele sunt pe cale de dispariție, la fel ca și limbile pe care le vorbesc.
La ora actuală se vorbesc aproximativ șase mii de limbi în lume. Catalogul limbilor în pericol de la Universitatea din Hawaii raportează că, în medie, la fiecare trei luni moare o limbă din lume. UNESCO raportează, de asemenea, că, peste o sută de ani, vor fi murit aproximativ jumătate din limbile lumii care sunt vorbite la ora actuală.
Potrivit ONU, în întreaga lume există 370 de milioane de persoane indigene, care, din motive economice sau din cauza intervențiilor în teritoriile lor, sunt nevoite să emigreze, fapt ce periclitează prezervarea culturilor indigene și a stilului lor de viață. Una dintre problemele principale în acest context este legată de protecția limbilor materne ale popoarelor indigene. Faptul că limba maternă a persoanelor indigene în țările în care aceste persoane imigrează nu este o limbă oficială, sau o limbă de predare la școală, duce la dispariția a sute de limbi pe termen lung. Printre limbile aflate în pericol dispariție se află: Ligurica - vorbită în anumite regiuni din Italia, Tamasheq - vorbită în Africa, Picardă - o limbă romanică, Karaciai-Balcară - vorbită în Caucazul de Nord, Greaca pontică, Khorasan - o limbă turcică, Găgăuză, Tătara crimeeană, Svan - vorbită în Georgia, Irlandeză, Samică, Kurripako - vorbită în America Latină, Maori - vorbită de populația indigenă a Noii Zeelande. Și nu doar ele...
Pentru a sărbători Anul Internațional al Limbilor Indigene, instituții guvernamentale, academice sau aparținând societății civile și-au unit forțele pentru a realiza numeroase activități. Una dintre acestea a avut loc în Camera deputaților din Mexic, pe data de 26 februarie 2019. Aici, politiciana Yásnaya Elena Aguilar Gil a ținut un discurs în limba mixe, în Palatul Legislativ din San Lázaro. Ea a făcut istorie povestind în această limbă, și în acest loc, despre viața și moartea limbilor, îndeosebi acelea ale comunităților indigene din Mexic.
Se pare că este un timp al femeilor, ele par mai hotărâte, pretutindeni, să progreseze fără a distruge tradițiile și fără a-și pierde identitatea națională. Și nu de azi, de ieri.
Încă din 1997, Joenia Wapichana devenea prima femeie de origine indigenă din Brazilia care absolvea Dreptul. Unsprezece ani mai târziu, ea a devenit prima persoană de origine indigenă care a susținut un caz în fața Curții Supreme. Iar în octombrie 2018, Joenia a mai câștigat o distincție, devenind prima femeie indigenă aleasă în Congresul Național. O lună mai târziu, în decembrie 2018, ca deputat ales, i s-a decernat Premiul ONU pentru Drepturile Omului, pentru merite excepționale în promovarea drepturilor popoarelor indigene.
“Acum două sute de ani a fost instituit statul care acum se cheamă Mexic - declară ea. Trei sute de ani după cucerirea spaniolă, în 1820, 65% din populație vorbea o limbă indigenă. Spaniola era o limbă minoritară când a fost creat statul mexican. Astăzi, vorbitori de limbi indigene am rămas 6,5%. Spaniola este acum limba devenită dominantă. Acum 200 de ani, limbile majoritare erau limbile noastre: náhuatl, maya, mayo, tepehua, tepehuano, mixe și toate limbile indigene. În 200 de ani, limbile noastre au fost marginalizate. Cum au reușit acest lucru? Oare pur și simplu dintr-o dată am decis să ne abandonăm limbile? Nu este așa. A fost un proces stimulat de politicile guvernului. Limbile noastre au rămas fără valoare în favoarea unei limbi unice, spaniola. Cu scopul de a face să dispară limbile noastre, strămoșii noștri au fost bătuți, pedepsiți și discriminați pentru că le vorbeau. (...) Limbile noastre nu mor singure, limbile noastre sunt ucise. Limbile noastre sunt ucise și atunci când nu sunt respectate teritoriile noastre, când sunt vândute și concesionate pământurile noastre. Când consultările asupra adeziunii noastre la realizarea de proiecte pe pământurile noastre nu sunt duse până la capăt în mod corespunzător.
Limbile noastre sunt ucise atunci când sunt asasinați cei care apără pământurile noastre, așa cum s-a întâmplat mereu. Cum să consolidăm limbile noastre atunci când sunt uciși cei care le vorbesc, atunci când sunt reduși la tăcere sau făcuți să dispară? Cum să înflorească vorba noastră într-un teritoriu de care suntem deposedați?
Exact acest lucru se întâmplă în comunitatea mea, Ayutla Mixe, în Oaxaca. Nu avem apă. Acum aproape doi ani, grupuri înarmate ne-au deposedat de izvorul de apă din care obișnuiam să luăm apă. Din vremuri străvechi și până astăzi, nu s-a făcut dreptate, chiar dacă am denunțat aceste fapte și ne-am susținut cauza. Cu arme și cu gloanțe am fost deposedați de izvorul nostru, cu arme l-au luat și au sistat alimentarea noastră cu apă. Cu toate că legile spun că apa este un drept uman, apa deja nu mai ajunge de doi ani în casele noastre, iar asta afectează, mai presus de orice, vârstnici și copii. Cele care hrănesc existența limbilor noastre sunt pământul, apa și arborii. Sub atacul constant asupra teritoriului nostru, cum poate să renască limba noastră?
Limbile noastre nu mor, ele sunt ucise. Statul mexican le-a șters. Gândirea unică, cultura unică, statul unic, cu apa numelui său, le șterge.”
S-a schimbat oare ceva de-a lungul vremii? Eu cred că nu. Să ne amintim Discursul Șefului de trib indian Seattle, din 1854, rostit, în fața guvernatorului Isaac Stevens, ca răspuns la oferta lui Abraham
Lincoln, ca statul american să cumpere o mare parte a teritoriului indian, fiindu-i promisă, în schimb, o rezervație pentru amerindieni! Orașul Seattle și-a primit numele după această căpetenie:
“Când marele șef Alb din Washington își trimite glasul că dorește să cumpere pământul nostru, ne cere prea mult. Cum se poate vinde sau cumpăra așa ceva, cerul și căldura pământului? Așa ceva ne este cu totul străin. Noi nu suntem proprietarii prospețimii aerului și limpezimii apei. Fiecare părticică a acestui pământ e sfântă pentru poporul meu.
Fiecare ac strălucitor de pin, fiecare bob de nisip din vadul râului, fiecare mică negură din întunecimea pădurii sunt sfinte în gândurile și viața poporului meu, suntem parte a pământului și el e parte din noi. Ierburile mirositoare ne sunt surori. Cerbul, armăsarul, vulturul cel mare ne sunt frați. Culmile stâncoase, pășunile suculente, trupul învelit în căldură al poneyului și omul, toate aparțin aceleiași familii. Această apă strălucitoare ce curge prin torente și râuri nu este numai apă, ci și sângele strămoșilor noștri. Dacă vă vindem pământul, trebuie să știți că e sfânt. Că fiecare reflectare din lacul limpede vorbește despre întâmplări și amintiri din viața poporului meu. Murmurul apei e glasul tatălui-tatălui meu.
Râurile ne sunt frați, ne sting setea. Râurile poartă canoele noastre. Ne hrănesc copiii. Dacă vă vindem pământul, trebuie să vă amintiți și să învățați copiii voștri că râurile sunt frații noștri și ai voștri. De aceea va trebui să oferiți râului bunătatea pe care nu ați oferit-o fratelui.
Știm că omul alb nu ne înțelege. Pentru el, un pământ e la fel ca și oricare altul. Față de pământul-mamă și fratele-cer, se poartă ca față de lucruri care se pot cumpăra, prăda, vinde ca vitele sau podoabă strălucitoare. Lăcomia lui va distruge pământul și va lăsa în urmă pustiu.
Nu știu... Modul nostru de viață se deosebește de al vostru. Numai privind la orașele voastre, pe omul roșu îl dor ochii. În orașele omului alb nu există un colțișor de liniște. Nu există loc în care să se audă deschiderea frunzelor primăvara sau tremuratul aripii musculiței. Cea mai mare comoară a omului roșu este aerul.
Omul alb parcă nici nu observă aerul pe care îl respiră. Ca unul care e de multă vreme muribund, e imun la duhoare. Dacă vă vindem pământul, trebuie să vă amintiți că aerul ne este prețios. Că aerul își împarte spiritul cu întreaga viață pe care o întreține. Vântul care i-a dat bunicului meu primul suflu va primi și ultima lui răsuflare. Dacă vă vindem pământul, trebuie să-l păziți ca pe ceva sfânt. Ca pe un loc în care și omul alb va putea să inspire aerul îndulcit cu mireasma florilor. Vom examina oferta voastră de a ne cumpăra pământul. Dacă vom decide să fim de acord, vă vom pretinde să îndepliniți următoarea condiție:
Omul alb va trebui să se poarte față de animalele acestui pământ, ca față de frații săi. Ce este omul, fără animale? Dacă animalele ar dispărea, omul ar muri de marea însingurare a spiritului. Tot ceea ce li se întâmplă animalelor, curând, i se va întâmpla și omului. În lume totul se leagă.
Va trebui să vă învățați copiii că sub tălpile lor este cenușa strămoșilor noștri. Pentru ca să respectați pământul, le veți spune că pământul lor este bogat prin viața străbunilor noștri. Va trebui să vă învățați copiii, așa cum îi învățăm noi pe ai noștri, că pământul ne e mamă. Ce pățește pământul, pățesc și copiii lui. Dacă omul scuipă pe pământ, se scuipă pe sine însuși.
Pământul nu aparține omului. Omul aparține pământului.”
Așa este. Din țărână am fost creați, acolo ne întoarcem.
