Dacă e să dăm crezare celor doi istorici evrei-unguri, Arthur Koestler și Pal Lendvai, reținem faptul că din cele zece triburi de sub comanda lui Arpad, ajunse în Europa, trei erau ale kazarilor - kabari, care, cu toată situația lor minoritară, au avut un rol primordial în constituirea statalității în noua patrie, dar și în elaborarea politicii de expansiune pe continent, cât și a tacticilor și modului de abordare a acesteia. Pentru că, și faptul este unanim cunoscut, ungurii n-au avut o comportare cu mănuși nici pe noul continent, de fărădelegile acestora nu-i putem învinovăți doar pe cei din seminția lui Arpad, ci și pe kazarii - kabari, înaintașii actualilor evrei, care, la urma-urmei erau și ei de sorginte turcică. În plus, este vorba și de o experiență mult mai vastă în treburile obștești, moștenită de la înaintașii lor, care timp de patru secole au dispus de un vast imperiu al kazarilor în Marea Câmpie a Rusiei de azi, (care i-a înglobat și pe unguri), distrus în cele din urmă de invazia mongolilor lui Ginghis Han, la 1241. În consecință, poate că nu greșim dacă îi socotim pe aceștia chiar “cap al răutăților” în ceea ce urma să se întâmple.
Până la venirea ungurilor, și-au dus veacul prin Europa multe popoare năvălitoare. Istoria îi reține cu deosebire pe goți, gepizi, avari, slavi, pecenegi, cumani, tătari și turci, dar nici unele din ele n-au lăsat urme atât de adânci, n-au produs atâta spaimă și durere ca hunii și, apoi, ungurii. Dacă soarta hunilor s-a încheiat în anul 453, odată cu moartea lui Attila, ungurii și-au păstrat și astăzi unele atavisme ale unui comportament ancestral, specific într-o oarecare măsură vremurilor de atunci.
Istoricul Pal Lendvai alocă, în cartea sa “Ungurii - timp de un mileniu învingători în înfrângeri”, un capitol întreg grozăviilor pe care ungurii le-au produs în periplul lor prin Europa “cu sabia” în mână, capitol intitulat: “Niște barbari păgâni” invadează Europa: foarte edificatoare în acest sens fiind mărturiile de la Sankt Gallen din Elveția. “Timp de o jumătate de secol, spune autorul, între 898 și 955, maghiarii au fost considerați un flagel al Europei. În aproximativ 50 de incursiuni de jaf și cotropire au pustiit tot ce le-a stat în cale, prădând, arzând și ucigând. Cetele de călăreți au atacat landurile germane, dar și Italia de sud, precum și regiuni întinse din Franța. Au trecut prin foc și sabie Baselul și Bremenul, Orleans, Otranto, în primul rând ca mercenari în slujba unor principi europeni care se războiau între ei. Ungurii și-au extins raidurile până la marea Nordului și coasta Atlanticului.”
Dacă noi știm mai puțin, iată că documente ale vremii din Apus, primul pe care l-au vrut supus, vorbesc explicit despre faptele și ororile acestora. Vechea epopee franceză “Cântecul lui Roland” îi numește, alături de huni, “neam drăcesc”, care lăsau pe oriunde treceau un șuvoi de sânge. Astfel, spune autorul, s-a format imaginea generală a unui “neam groaznic, înfiorător”, monștri din Sciția băutori de sânge și mâncători de oameni.”
Mergând mai la concret, autorul consemnează o atestare documentară a trei cronicari cu relatări amănunțite despre o incursiune de pradă asupra mănăstirii de la Sankt Gallen și împrejurimile ei, petrecută în anul 926. Cităm: “Barbarii păgâni străbătuseră fulgerător Bavaria și Suabia până la Bodensee (lacul Konstanz). Mânăstirii i-au provocat mari stricăciuni și au ucis o nobilă alemană, care cu zece ani înainte se claustrase într-o chilie:cuvioasa Wiborada a fost omorâtă cu mai multe lovituri de topor și a intrat ca martiră în istoria bisericii. Călugăriță înzestrată mistic și slăvită pentru asceza ei evlavioasă a fost canonizată de Papa Clement al II-lea în 1407. Este prima femeie trecută în rândul sfinților.”
Conform autorului, ungurii, prin faptele lor de atunci sunt menționați de nouă ori în analele alemane (germane), din secolele IX și X, și de cincisprezece ori în marile cronici de la Sankt Gallen. Iată detalii din cronica lui Ekkehart despre întâmplările din 1 și 2 mai anul 926: “Dușmanii înarmați cu tolbe cu săgeți au dat buzna în mănăstirea nefortificată. Era ceva de groază să-i vezi mânuindu-și sulițele amenințătoare și săgețile ascuțite. În ciuda dezmățului lor înfricoșător, călugărului Heribald, rămas singur locului, nu i-a clintit nici un fir de păr. Ungurii aveau cu ei un tălmaci, un preot adus cu forța. Acesta traducea ce le spunea Heribald. Și când și-au dat seama că au de-a face cu un nebun, l-au lăsat în pace. I-a permis chiar să ia parte la petrecerea din curtea mănăstirii. După cum a povestit el, maghiarii au mânuit bucățile de carne semicrudă fără să se servească de vreun cuțit, ci trăgând pur și simplu cu dinții de ele. Nici vinul mânăstirii n-a avut o soartă mai bună. Și ca să se distreze, maghiarii aruncau unii într-alții cu oase roase. Apoi, cică, i-au pus pe cei doi călugări prizonieri să le cânte.”
Până aici nimic deosebit, dar să vedem mai departe, și autorul continuă: “Spre marea supărare a lui Heribald, ei s-au pretat însă la grosolănii, nu numai în curtea mănăstirii și pe terenul neacoperit, ci și în biserică, și pe podeaua ei sfântă. Doi dintre tinerii mai zurbagii s-au cățărat în clopotniță, crezând despre cocoșul din vârf că este de aur. Unul a încercat să smulgă giruieta cu lancea, și-a pierdut echilibrul și, prăbușindu-se, a murit. Celălalt a vrut să-și facă nevoile din crenelul cel mai înalt, cel de la răsărit, dar a căzut pe spate în hău și s-a zdrobit de pământ. Camarazii lor le-au ars cadavrele între stâlpii porții etc.
Iată ce spuneau aceștia și despre cum purtau luptele: Secretul tehnic al teribilei puteri de străpungere de care dădeau dovadă arcașii unguri călare era pur și simplu scărița de șa. Cu ajutorul ei puteau să se proptească în șa fără efort, ceea ce explica mobilitatea fulgerătoare a detașamentelor lor formate din câte o sută de oameni și precizia superioară a armelor lor. Faimoasa lor mobilitate în luptă și, înainte de toate, tactica fugii simulate semănau derută în rândurile greoaielor armate dușmane. Urletele îngrozitoare cu care intrau în luptă călăreții sălbatici, cu capetele aproape rase, făceau să le înghețe sângele în vine celor atacați. Pentru ei nu mai era o problemă să-i doboare cu săgeata și iataganul pe cavalerii care, repede, dezorientați, fugeau care încotro”.
Iată ce spune autorul cărții despre cum interpretează oficialii maghiari aceste aspecte: istoricii și scriitorii maghiari, mai ales cărțile de școală nu zăbovesc mult asupra atrocităților pe care le-au săvârșit temerarii nomazi călare în incursiunile lor de pradă. Cronicarii unguri au dat acelor raiduri denumirea elegantă de “călătorii făcute în spirit de aventură”. Unor întregi generații de maghiari li s-a inoculat sentimentul unei imense mândrii pentru succesele războinice ungurești. Ei( tinerii. n.a.), au învățat că în mănăstirile germane și italiene franceze și spaniole, oamenii de acolo, înfricoșați de o nouă venire a acestora, se rugau: Ferește-ne doamne de săgețile ungurilor!
