Climatul în care a fost impus
Dezlănţuirea celui de-Al Doilea Război Mondial, în septembrie 1939, extinderea expansiunii naziste spre centrul şi sud-estul european, intensificarea acţiunilor unor state vecine cu România, pentru dezmembrarea ei teritorială, au creat, spre mijlocul anului 1940, una dintre cele mai grave situaţii pentru destinele poporului nostru şi existenţa de sine stătătoare a statului român. Presiunile exercitate asupra României de către Germania, precum şi manevrarea, de către aceasta, a guvernului Ungariei, au contribuit la întărirea cercurilor fasciste şi progermane din aceste ţări, care se orientau spre Germania şi Italia, pentru a-şi satisface pretenţiile lor teritoriale, pe seama României, cu ajutorul conducătorilor de la Berlin şi Roma. România, care-şi întemeiase securitatea pe alianţa tradiţională cu Anglia şi Franţa, s-a găsit, deodată, singură în faţa Reichului hitlerist şi a aliaţilor săi revizionişti.
În primăvara anului 1940, guvernul horthyst a făcut repetate intervenţii la Berlin şi Roma pentru satisfacerea grabnică a pretenţiilor sale revizioniste pe seama României. Referindu-se la modul în care erau privite pretenţiile anexioniste ale Ungariei faţă de România, de către Germania şi Italia, şeful Marelui Stat Major al armatei horthyste spunea că puterile Axei au asigurat guvernul ungar “de sprijinul lor hotărât de a redobândi întreaga Transilvanie; (...) Germania şi-a luat angajamentul să facă presiuni asupra României pentru a începe negocieri cu Ungaria, în vederea cedării acestui teritoriu”.
Guvernul român a încercat să realizeze o apropiere de Germania, în speranţa că aceasta va impune Ungariei o atitudine moderată în ceea ce priveşte pretenţiile teritoriale faţă de România. Dar nici guvernul german şi nici cel ungar nu erau dispuse la vreo atitudine moderată faţă de România. Vara anului 1940 avea să înregistreze evenimente deosebit de grele pentru România. În iunie 1940, în urma unui schimb de note între guvernele URSS şi România, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost incluse în componenţa URSS. În acelaşi timp, cercurile conducătoare ale Ungariei horthyste şi-au intensificat eforturile pentru a-şi satisface propriile lor pretenţii revizioniste pe seama României. La 27 iunie 1940, Consiliul de Miniştri al Ungariei a adoptat o declaraţie în care se afirmă că România trebuia “constrânsă să satisfacă pretenţiile teritoriale ungare”, iar Consiliul Superior al Apărării Naţionale al Ungariei a declarat mobilizarea armatei şi desfăşurarea progresivă a unităţilor ei la frontiera cu România.
La indicaţia regelui Carol II, ministrul afacerilor străine, Mihail Manoilescu, a transmis ministrului Germaniei în România, Fabricius, în ziua de 6 iulie 1940, angajamentul guvernului român că va începe, aşa cum recomanda Hitler, tratative cu guvernul horthyst, în vederea găsirii unei soluţii reciproc acceptabilă la pretenţiile ungare faţă de România.
Este adevărat că Germania avea interesul să evite o acţiune militară a Ungariei împotriva României, pentru a nu da altor state posibilitatea de a exploata situaţia, extinzându-şi propria lor zonă de influenţă, dar nu era dispusă sa apere România faţă de pretenţiile revizioniste ale Ungariei.
În aceste condiţii, Ungaria s-a angajat că va “veghea asupra liniştei Europei de sud-est”, iar Hitler a considerat că sosise momentul pentru a-i obliga pe conducătorii României să înceapă tratative cu Budapesta, pentru rezolvarea pretenţiilor ei revizioniste. La 15 iulie 1940, el a adresat lui Carol al II-lea o scrisoare, în care cerea ca România să se încadreze în linia politică a Reichului şi să consimtă la cedări faţă de vecinii săi, subliniind că o “revizuire a devenit inevitabilă. Orice încercare de a evita pericolele care ameninţă ţara dumneavoastră, prin manevre tactice de orice fel - arăta Hitler - trebuie să fie şi va fi sortită eşecului. Mai devreme sau mai târziu - şi probabil într-un timp foarte scurt - rezultatul ar putea fi chiar distrugerea României”.
Profitând de sprijinul Germaniei şi al Italiei, pentru finalizarea pretenţiilor sale anexioniste faţă de vecinii săi, inclusiv România, şeful guvernului ungar, Teleki, deşi convenise mai înainte cu guvernul german asupra părţii ce urma să ocupe din teritoriul României, crezând că împrejurările vor permite mai mult, adresează, la 3 august 1940, un “Pro-memoria” lui Mussolini, în care formulează întreaga strategie expansionistă horthystă faţă de România. Falsificând în cel mai grosolan mod adevărul istoric cu privire la originile şi continuitatea poporului român în vatra străvechii Dacii, şeful guvernului horthyst cerea lui Mussolini concursul pentru “anexarea întregii Transilvanii şi stabilirea frontierei dintre România şi Ungaria pe întregul arc carpatic”, avertizând că “graniţa Carpaţilor este de neschimbat”.
În vara anului 1940, acţiunile diplomatice şi militare ale Ungariei horthyste, împotriva României, sprijinită de celelalte state revizioniste, au fost secondate şi de o vastă activitate de reactivare şi întărire a forţelor teroriste, iredentiste, din Transilvania, pe care să le folosească, din primul moment favorabil, împotriva poporului român, pentru anexarea teritoriului vizat.
Într-o astfel de atmosferă au început, la Turnu Severin, discuţiile româno-ungare, desfăşurate în zilele de 16, 19 şi 24 august 1940. Cererile guvernului horthyst au fost respinse de guvernul român, tratativele încheindu-se la 24 august, fără a se ajunge la o soluţie.
În aceste condiţii, Hitler preia în mod direct reglementarea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei faţă de România, fireşte, şi cu scopul să deschidă, fără luptă, accesul trupelor germane spre Budapesta şi Bucureşti, iar cele două ţări să servească, deopotrivă, interesele Germaniei. De altfel, nu este fără importanţă a sublinia faptul că însuşi Hitler îşi dădea seama de caracterul exagerat al pretenţiilor teritoriale ale Ungariei faţă de România, mărturisind deschis acest lucru lui Ciano, cu ocazia întrevederii din ziua de 28 august, când spunea: “Soluţionarea problemei este deosebit de complicată, datorită faptului că unei revendicări teritoriale care se bucură de extrem de multă popularitate în rândul naţiunii ungare i se opune o revendicare etnografică cu siguranţă incontestabilă”.
Cu toate acestea, Hitler va acţiona în sensul pretenţiilor horthyştilor, considerând că România făcea parte dintre ţările duşmane Axei. El recompensa Ungaria horthystă pentru devotamentul şi sprijinul său faţă de politica revanşardă a Germaniei şi Italiei.
Noua frontieră ungaro-română a fost fixată de Hitler în ziua de 27 august, urmărind, în primul rând, ca Germania hitleristă să pună stăpânire, prin intermediul lui Horthy, aliatul său încercat, pe crestele Carpaţilor răsăriteni, poziţie strategică extrem de importantă. Noua frontieră pătrundea ca un pumnal până în inima României, oprindu-se în apropierea Braşovului, adică câţiva zeci de kilometri până în zona petrolieră, pe care trupele motorizate germane îi puteau parcurge în numai câteva ore.
Hitler mai urmărea ca prin aşa-zisa reglementare a “diferendului” teritorial ungaro-român să provoace o mai mare dezbinare a celor două ţări, pentru subordonarea lor, pe toate planurile, Reichului nazist. Aşa se explică faptul că, prin sentinţa de arbitraj, nu s-a acordat Ungariei întreg teritoriul pe care îl pretinsese de la România. Hitler ştia sigur că guvernul horthyst va pretinde şi în viitor teritorii româneşti din arcul Carpatic, în timp ce România nu se va împăca cu pierderea acestei părţi din trupul ţării. Prin aceasta, Hitler era convins că va putea domina ambele ţări, promiţându-le sau lăsându-le să spere că îşi vor putea satisface dorinţele cu ajutorul Germaniei.
În seara zilei de 27 august, ministrul de externe al României, Mihail Manoilescu, a primit “invitaţia” de a se prezenta la Viena peste două zile, având depline puteri din partea guvernului român. O invitaţie similară a fost adresată şi ministrului de externe al Ungariei. La Viena, încâlcind în modul cel mai brutal independenţa şi suveranitatea statului român, miniştrii de externe ai Germaniei naziste şi Italiei fasciste s-au constituit într-un “tribunal arbitrai” şi au cerut reprezentantului ţării noastre, pe un ton ultimativ, să accepte “arbitrajul” guvernelor german şi italian, ameninţând că, în caz contrar, România va fi invadată şi ştearsă de pe harta Europei.
La Viena, von Ribbentrop şi contele Ciano, refuzând să-i asculte pe reprezentanţii României, au impus sentinţa prin care România a fost obligată să cedeze Ungariei horthyste o parte a Transilvaniei.
(Va urma)
