În momentul pronunțării Dictatului de la Viena, în cele 11 județe anexate de Ungaria horthystă, populația românească - ca de altfel și cea maghiară, germană etc. - dispunea de o organizare bisericească specifică, rezultată din strădania ei seculară de a-și păstra ființa spirituală proprie. În acest teritoriu se numărau peste 1.300.000 credincioși români, cu 1.369 parohii, ce făceau parte din eparhiile cu sediul la Oradea, Cluj, Sighet, Baia Mare. Această organizare bisericească exprima realitatea că populația românească era cea mai numeroasă dintre câte existau în Transilvania. Ca și școala, Biserica constituia o mare forță de menținere a unității și individualității spirituale, naționale a românilor de aici și de a însufleți aspirația lor în a se reuni cu patria-mamă.
UN PRIM OBIECTIV AL OCUPANTULUI: SUPRIMAREA BISERICII ROMÂNEȘTI
Ocupantul ungar a privit Biserica românească nu numai ca o instituție confesională, ci ca un puternic meterez de rezistență al populației românești majoritare, față de regimul horthyst. El ținea seama de faptul că, prin însăși ființa ei, această Biserică era purtătoarea tradițiilor românești din Transilvania anterioară Primului Război Mondial, pe linia cultivării unității în aspirații a tuturor românilor, întru refacerea unității lor statale, așa cum realizaseră strămoșii geto-daci, daco-romani și apoi românii. Biserica românească de aici avea în slujba ei o întreagă pleiadă de ierarhi și clerici care se formaseră în încercările grele ale luptei pentru unitatea națională a românilor, înainte de 1918, și cu deosebire în acel memorabil an al desăvârșirii unității național-statale a românilor. Chiar și prin acest simplu fapt, ei aduceau mesajul generațiilor trecute, care s-au jertfit pe altarul unității noastre naționale, cât și mărturii nemijlocite, ale martirajului multor slujitori ai Bisericii românești pentru această cauză sfântă. Impactul dintre națiunea românească de aici și ocupant a pus în evidență două tendințe absolut ireconciliabile: aspirațiile românilor, spre a-și păstra ființa, inclusiv în sfera spiritualității religioase, și planurile guvernanților horthyști de a perpetua regimul de ocupație, ca un pas spre refacerea “Ungariei Sfântului Ștefan”, suprimând tot ceea ce se opunea acestor planuri anexioniste, imperialiste. Or, în acest impact al ocupantului cu românii, Biserica românească se situa, în realitate, printre cele mai de seamă instituții de rezistență antihorthystă, iar religia românilor drept un liant spiritual care genera forța de rezistență a acestora.
Desigur, în confruntarea cu Biserica românească, ocupantul nu s-a rezumat doar la domeniul confesional și nici nu a ocupat, în acest domeniu, locul primordial. Penetrația noastră în intimitatea acestui fenomen, ne-a condus la concluzia că, în ultimă instanță, Biserica românească, de altfel ca și populația pe care o păstorea, s-a găsit față în față nu cu Biserica de expresie maghiară, ci chiar cu statul maghiar horthyst, un stat terorist, edificat pe principii revanșiste, revizioniste, intolerant față de entitățile naționale, îndeosebi acelea care proveneau din statele pe seama cărora Ungaria și-a extins teritoriile, în anii 1939-1940 (românii, slovacii, sârbii), cu predispoziția de a suprima orice și pe oricine s-ar fi opus tendințelor lui anexioniste. În această relație, statul ungar s-a folosit de anumiți slujitori ai Bisericilor romano-catolice, reformate, unitariene, în răfuiala lui cu Biserica românească. În această situație, Biserica românească a fost pusă, dintru început, într-o absolută inferioritate și neputință de a se măsura cu o forță de stat atât de brutală. De aici se desprinde cea mai importantă dintre concluziile noastre și anume: confruntarea dintre Biserica românească și regimul de ocupație nu a avut loc, în principal, în planul vieții confesionale, religioase, ci în cel statal, politic; masa credincioșilor români nu a fost pusă în situația ca, din convingere, să rămână sau nu în religia ei, sau să opteze pentru una dintre religiile specifice maghiarilor, ci a fost silită a opta sau nu pentru statul ungar și numai în raport de această opțiune, credinciosul român era privit și în relația lui religioasă. Inegalitatea între cele două părți, aflate în conflict, era mai mult decât evidentă: Biserica românească fiind condamnată, vrând, nevrând, la condiția de jertfă, pentru simplul motiv că păstorea sufletele credincioșilor români. La rândul său, statul s-a folosit de unii slujbași ai Bisericilor de expresie maghiară, în strădania lui de a subjuga, juridic, statal și confesional pe români, suprimându-le atât Biserica, ca instituție, cât și dreptul de a rămâne în credința lor specifică. În acest plan, statul ungar și acei clerici care-l secondau au denaturat însăși esența creștinismului, iubirea față de aproapele, pacea și armonia între oameni.
În acțiunea de reprimare a Bisericii românești, din nordul Transilvaniei, statul ungar a recurs la nenumărate acte vexatorii, reprimări, distrugeri, omoruri și schingiuiri, imixtiuni dintre cele mai umilitoare.
Prigoana necruțătoare împotriva Bisericii românești a fost dezlănțuită sistematic și concentric din partea tuturor forțelor organizate sau haotice - armată, jandarmerie, poliție, organizații paramilitare sau bande neorganizate și persoane fizice izolate din rândul populației maghiare - precum și a autorității de stat budapestane, a presei ș.a. Climatul a fost întreținut și a primit un gir quasi oficial prin presa centrală ungară. La 12 octombrie 1940, ziarul budapestan “Magyarország” publica articolul “Pentru satele secuiești batjocorite” în care se arată, printre altele: “Satelor ungurești trebuie să li se dea aspectul lor vechi, prin înlăturarea bisericilor zidite în stil bizantin - adică a bisericilor românești - care nu se potrivesc cu mediul acestora”. În aceeași zi, gazeta centrală “Új Magyarország” publica o știre, potrivit căreia în mai multe comune din secuime s-a început o acțiune de a cere guvernului Ungariei să transforme bisericile zidite în stil bizantin. Iar peste patru zile - 16 octombrie - un alt organ central de presă din Ungaria “Nemziti Újság” scria că “Transilvania reanexată reclamă urgenta soluționare a clădirilor bisericilor ortodoxe românești. Fiecare simte că rezolvarea satisfăcătoare a acestei chestiuni - adică dărâmarea bisericilor fără stil și fără credincioși (sic!) - nu poate evitată”.
(Va urma)
