Viața are limite! Ignorate sau estompate, anulate ori relativizate, acceptate prin obediență, mai mult sau mai puțin conștientă, omul pendulează mereu între naștere și moarte, între moarte și un dincolo liber de moarte, între de-limitare, de-terminare, adică mediocritate și sublimitatea eroică a căderii. Părăsind limitele cadrului său natural dat sau încercând o lărgire a lui înspre exterior, sufletul își caută împlinirea proprie conștient, însă ar fi bine să fie, de riscul rănirii și însângerării, de realitatea suferinței. Plecat de acasă, căutându-și o altă limită, acest suflet va fi supus încercărilor de reacomodare la ea. Doar că limita străină, căci vorbim deja de un suflet înstrăinat, deși atrăgătoare, ispititoare și fermecătoare la început, are dinții mult mai ascuțiți decât (cea) cele pe care acesta s-a revoltat, de care a fugit, de limitele casnice, să zicem. Contactul cu acești dinți e punctul tragic al momentului sfâșietor. Ne amintim de Fiul Risipitor!
Dumnezeu nu ne e exterior. El ne locuiește tainic, încă din momentul conceperii, pentru ca prin Botez prezența Lui în noi să fie pecetluită. Poporul evreu din vremea lui Moise nu a înțeles Taina prezenței Lui în creație și și-a confecționat propria limită, căreia I s-a supus de bună voie: vițelul de aur! Nu se poate afirma ca inteligent și bun de urmat curajul acestuia de a depăși/încălca limitele acceptate în mod liber ca drept Noul său Legământ. Tocmai și-a găsit casa, căminul, ordinea, rânduiala, pe care apoi la foarte scurt timp le-a părăsit. Consecințele dramatice le cunoaștem. Ne amintim și de limita durerii, literalmente dramatică, dar salvatoare a șarpelui de aramă înălțat în pustie.
Fiul lui Dumnezeu a plecat și el de acasă, făcându-se Om. Dar și El, în vremea aceea, încalcă limita Legii Vechi. Nu singura, nici ultima: Sabatul! Pentru aceasta va avea de suferit. El e Eroul tragic, cel care sparge, depășește limite și tipare și care își asumă propriul destin. El va învinge limita supremă, moartea. De ce noi nu putem fi eroi, “pacienți tragici” (G. Liiceanu, Tragicul, 2019) absoluți? Pentru că, deși, unii dintre noi, suferim tragedii prin neobedință față de limitele impuse, Învierea nu e victoria noastră, ci a Lui, noi toți, nu doar unii, am primit-o în dar! Nu ca pacienți simpli, nici tragici, ci ca prieteni ai Lui!
Din punct de vedere omenesc, Iisus Hristos e un erou tragic, pentru că s-a luat la “trântă” cu limitele timpului său și a “tentat limita” absolută, crucificarea, pe care a învins-o nu ca un “pacient tragic” al vremii, ci ca Dumnezeu, ființă rațională ne-limitată, ne-definită, ne-determinată. Dar până și El, Ne-limitatul, înălțându-se la cer, S-a reîntors acasă. Nu singur, însă! Odată cu El și prin El s-a reîntors acasă întreaga creație, toată suflarea, chiar și nesuflarea. Aceasta e reîntoarcerea finală. Se poate să nu ne prea convină, filozofic e prea mult, dar să nu uităm că Hristos nu a venit să facă filozofie, ci să dea sens și un final fericit reîntoarcerii fiilor săi acasă, adică mie și ție.
Cu toate astea, cred că filosoful G. Liiceanu are dreptate atunci când definește tragicul ca un fel de ieșire din matca mediocrității, dacă am înțeles bine tema tratată, în sensul că mântuirea, reîntoarcerea subiectivă a fiecăruia dintre noi, nu e un eveniment pasiv, de genul “pară mălăiață în gura lui nătăfleață”. O tentare consecventă a limitei absolute prin credință, ni se cere totuși! Iar pentru că reîntoarcerea la origine a fiecăruia dintre noi presupune neapărat asumarea benevolă a propriei răstigniri față de plăcerile ne-limitate și tentante ale unei lumi consumeriste, reîntoarcerea finală nu poate fi decât tragică. Poate că e motivul principal pentru care celor mai mulți dintre noi, defetiști de profesie, ne e teamă de reîntoarcerea acasă.
