Timpul și noțiunea de “timp” nu pot fi cugetate și percepute decât de o ființă rațională. Sunt vremi în care timpul ne e prieten și răstimpuri în care timpul pare a ne fi dușman. Hristos ne spune să nu pierdem timpul, căci “vine vremea și acum este...” Cel fără de timp ne creează în timp pentru a trăi în afară de timp (veșnic).
Vedem că trece timpul. Unii dintre noi se mai întreabă încă, care ar fi versiunea corectă: “timpul tace și trece” sau “timpul trece și tace”. E vreo diferență de înțelesuri, semnificații, destine inversând cuvintele?
Timpul are mereu un sens. Unul singur! Asupra acestuia omul nu poate interveni pentru că însuși omul e supus timpului, pecetluit, determinat de acesta. Când vorbim de timp, vorbim de istorie, iar istoria suntem noi. Dacă accesul la sensul timpului ne e ontologic interzis, taina - misterul (istoria) lui ne e în schimb accesibilă, în sensul că o putem defini, determina. De aceea, când mă gândesc că timpul tace și trece, îi accentuez timpului mai mult sensul, direcția, orizontul, iar când afirm că timpul trece și tace, taina, adică cum trece.
Atunci când trece și tace resimțim timpul mai mult ca pe ceva ce se furișează, se strecoară atent ca să nu fie descoperit, sau ca pe cineva care “lucrează” împotriva noastră cu o oarecare viclenie, șiretenie, brutală perfidie. Am stat, nu o dată, la capul unor muribunzi! Membrii familiei, îndurerați, se rugau împreună cu mine, sperând într-o minune divină. Uneori s-a mai întâmplat! În aceste momente însă, noi, în comparație cu cei care se “plictiseau” stând undeva la o terasă, bucuroși și binedispuși, cum e și firesc pentru momentele de destindere, resimțeam timpul ca pe ceva straniu și neprietenos, și în rugăciunea noastră aprinsă, poate mult mai aprinsă ca în alte dăți, încercam parcă să-i întoarcem timpului sensul îndărăt. Speram să putem străpunge cu inima limita și destinul timpului pentru a-l readuce prin rugăciune pe muribund, gata să părăsească timpul, înapoi în timp.
Faptul că timpul nu strigă când trece mi se pare oarecum firesc, dar faptul că trece (pe lângă...) și tace îmi provoacă o stranie durere ființială și mă revoltă. De ce trece tăcând!? N-ar putea să treacă și altfel? Adică să mă avertizeze că trece, până nu e prea târziu.
Timpul trece și tace sau tace și trece în funcție de vârstă. Altfel trece și tace la tinerețe și altfel la bătrânețe. Căci, paradoxal, timpul nostru îmbătrânește! Tace timpul și se pare că tace și Dumnezeu, deși, nu de puține ori, Cel fără/afară de timp (ne-)a mai vorbit prin/în timp. Dar azi, parcă tăcerea e la ea acasă! Oarecum frustrant, nu-i așa? O singură lămurire: Dumnezeu chiar dacă tace, nu trece! Dar, oare, timpul trece? În realitate, cine trece, noi sau timpul?
Omul trece și... nu tace, sau nu tace și trece! Tragedia vieții umane nu constă în a trece, ci în faptul că trece într-un mod exclusiv zgomotos și steril. E un moment în care viața-mi pare a fi o hărmălaie zadarnică, lipsită de sens! Azi, poate, mai mult ca oricând. Un exemplu este litoralul românesc, unde timpul și oamenii (pe)trec plini de ei înșiși, umpluți de zgomot și încărcați de vuiet/agresivitate, în comparație cu alte litoraluri unde auzi doar scoicile la mal cântând... Aici, parcă însăși întreg suflul litoralului a făcut pact cu timpul și trece, se scurge și el în tăcere lină, neobservat.
Tăcerea e o virtute, iar viața noastră în cea mai mare parte e vitregită de ea. Ne putem, așadar, imagina o trecere prin moarte plină de vacarm? Uitați-vă, de pildă, și la acele obiceiurile-tradiții întâlnite la unele înmormântări unde jelitul, durerea, dorul după cel pierdut, credința în Înviere cad în derizoriu. Rămâne doar un strigăt exasperat de durere, care, după o vreme, se transformă în penibil...
Opusul vorbei fără sens și al zgomotelor înfundate ar fi rugăciunea, însă ea ne e la fel de străină precum propria noastră trecere. Dar cum ar părea o viață plină de tăcere?
Tăcerea nu înseamnă muțenie, ci exprimarea în altfel de cuvinte a sensului! Deși pare paradoxal, bizar, straniu, trecătoarele, efemerele, vremelnicele cuvinte rostite sunt mult mai pline de sens în “tăcerea” lor. Există, așadar, o tăcere a cuvintelor și despre asta ar trebui să-i întrebăm pe sfinți, sau mai bine să ascultăm povestea moaștelor lor, pe care infernul stradal le și îi denigrează prin însăși aroganța, impertineța și obrăznicia netăcerii lui. De ce moaște de sfinți? Pentru ce ele sunt singurele care nu trec odată cu timpul, deși tac, singurele care înving vacarmul secular prin liniște și transmit o sublimă mireasmă, singurele care, deși nu vorbesc, zic esențialul, nu conspiră, nu trădează. Ele sunt acele realități durabile, nepieritoare care-i dau sens efemerității și care, în ciuda timpului, și împotriva lui, nici nu trec, nici nu tac, nici nu tac, nici nu trec! Iată că avem de-a face cu o tăcere grăitoare! Dintr-o dată, în moaște, timpul nu mai tace, nu mai trece, nici nu trece, nici nu tace, pentru că prin moaște Cel fără timp vorbește... așa cum arareori îl auzim vorbind.
În fine! Dacă ne doare tăcerea timpului și a lui Dumnezeu, și dacă deplângem și regretăm trecerea sau efemeritatea clipei nesperate, e pentru că am uitat să vorbim tăcând și ne consolăm trecerea bocind!
