La 9 septembrie, în comuna Trăznea din județul Sălaj, trupele ungare au ucis 68 de români, între 3 și 78 ani. Iată cum descrie evenimentele de la Ip, (același județ), un document din epocă: “În noaptea de 13 spre 14 septembrie, au fost uciși în comuna Ip (...) de către soldați unguri, conduși de membrii gărzii naționale maghiare din localitate, în chinuri fioroase, 156 de români. Unii au fost uciși cu lovituri de cuțite și baionete; alții cu focuri de armă; femei însărcinate au fost spintecate și batjocorite, fetele tinere au fost violate apoi ucise. Au căzut astfel jertfe ale acestei sălbatice agresiuni, între alții, 20 băieți și 14 fetițe sub 16 ani. A fost ucisă în leagăn și o fetiță care nu avea decât două săptămâni. Cadavrele, după ce au fost jefuite, au fost aruncate într-o groapă comună, fără preot și fără slujbă religioasă și peste ele au aruncat var nestins”.
În total, între 1 septembrie 1940 și 1 septembrie 1942 au fost asasinați, în acest teritoriu românesc, 991 de români.
La aceste fărădelegi de rară barbarie, prin care s-au curmat atâtea vieți omenești, dintre care unele nici nu au ajuns la conștiința existenței lor umane, se adaugă un șir infinit de maltratări, schingiuiri, expulzări, internări în lagăre și în unități militare de pedeapsă, pentru simplul motiv că s-au născut români. Iată câteva imagini de martiraj, descrise în sinteză de un document ajuns până la noi, din acea perioadă: “Cu mult mai numeroase au fost actele de schingiuiri și maltratări executate cu o ferocitate care amintește de cele mai întunecate pagini din istoria umanității. Soldați, jandarmi și bande înarmate de «patrioți» civili, cutreierau satele românești, devastând locuințele și schingiuind populația românească pașnică și fără apărare. Unora li s-au zdrobit oasele cu ciomagele, alții au fost împunși cu baionetele, altora li s-au scos ochii, li s-au tăiat urechile, unei fetițe de patru ani din comuna Șuncuiuș (jud. Bihor) i-au turnat petrol în cap și i-au dat foc, altora li se sfărâmau dinții, li se smulgea părul cu carne (cazul femeii Maria Dobra din Cluj), li se tăiau buzele (Suciu Tănase din Cluj), alții au fost siliți să bea sângele ce le curgea din răni; două fete, una de 18 ani și alta de 14 ani din comuna Mihai Bravu (jud. Bihor) au fost schingiuite bestial, fiindcă nu s-au lăsat să fie violate; unora li se punea var nestins pe răni (cazul lui Popa Gheorghe din Huedin), altora li se punea sodă caustică pe piele, peste care se turna apoi apă caldă (cazul lui Cocan Florian din Voiniceni jud. Someș). În 16 mai 1941 au fost violate în localul primăriei din Marghita (jud. Bihor) o profesoară româncă și o fetiță de 16 ani, căreia i-au scos ochii și i-au tăiat sânii cu cuțitele. Lui Dumitru Matei din Oradea i s-au scos ochii cu baionetele (8 septembrie 1940) și în același oraș fusese silit un bătrân pensionar român, la 6 septembrie 1940, după ce a fost maltratat, să mănânce fecale amestecate cu ardei și să bea urină (...). Sute de tineri români, încadrați în organizațiunea paramilitară Levente, au fost puși la jug ca animalele și siliți să are și să grape în hohotele de râs ale camarazilor maghiari. Nimic din ce poate inventa o fantezie bolnavă n-a fost lăsat neutilizat pentru a face imposibilă viața românilor ajunși din nou sub stăpânire ungurească”. Până în vara anului 1943, numărul românilor maltratați, schingiuiți a atins aproape cifra de 15.000.
Aceste maltratări și schingiuri au fost însoțite de devastări și jafuri ale bandelor dezlănțuite, pe seama unor colectivități întregi de români, ca și a unor familii izolate, fenomen care a fost general pe întreg spațiul anexat de Ungaria. “Furia bandelor maghiare - consemna documentul citat mai sus - sprijinite de autoritățile civile și militare, s-a dezlănțuit în primele luni ale ocupației si asupra bunurilor populației românești. Sate întregi au fost devastate în masă, aceste devastări fiind însoțite întotdeauna de omoruri, maltratări, schingiuiri și jafuri. Cele mai numeroase devastări au avut loc în județele Sălaj, Mureș, Trei Scaune și Satu Mare, fără a fi cruțate însă nici celelalte județe. Iată și câteva din localitățile care au cunoscut astfel de agresiuni împotriva populației românești: Diosig, Gepiu, Mihai Bravul, Salonta, Sălard (județul Bihor); Imper, Lacul Roșu (jud. Ciuc); Baciu, Bonțida, Cojocna, Florești, Luna de Sus, orașul Cluj (județul Cluj); Aluniș, Beica de Jos, Berghia, Glăjarie, Nasna, Boteni (jud. Mureș); Jimbor, Merești, Sîngeorgiul de Pădure, Vîrghis (județul Odorhei); Baba-Novac, Gelu, Lazuri, Paulian, Principele Mihai, Sisești (jud. Satu Mare); Ormănești, Ianculești, Lucăceni, Marna Nouă, Scărișoara Nouă, Portița, Santău, Săcășeni, Sin Miclăuș, Tiriam (județul Sălaj); Areuș, Aita Mare, Aita Mijlocie, Aita Seacă, Boțanii Mari, Bodoș, Brețcu, Comolău, Covasna, Lunca Ozunului, Măgheruș, Micfalău, Pava, Păpăuți, Poiana Sărată, Valea Mare, Vâlcele, Zagon, Zăbala (județul Trei-Scaune). La aceste devastări colective s-au adăugat un număr impresionant, care nu a putut fi stabilit cu exactitate, de devastări izolate. Numai în primele două luni de ocupație, în județul Sălaj s-au înregistrat 304 de astfel de devastări. La acestea se adaugă numeroase alte acte de reprimare a românilor, în planul vieții economice, profesionale, culturale, religioase: licențierea din serviciu, retragerea autorizațiilor de a exercita o profesie, interzicerea folosirii limbii române, confiscarea averilor, înfometarea, maghiarizarea forțată, trimiterea în lagăre de concentrare sau companii de muncă forțată și multe altele.
În acest climat de teroare cumplită, o masă mare de români din toate straturile sociale și-au părăsit locul natal fie în urma expulzărilor forțate, fie refugiindu-se, pentru a-și salva viața, trecând în România. Până la mijlocul anului 1944, numărul românilor expulzați sau refugiați în România, din acest teritoriu, a atins cifra de 217.942 de persoane, adică 16,5% din totalul românilor căzuți în captivitate ungară.
Iată cum arăta, în imagini generale, “Golgota” Transilvaniei cotropite. Martirajul s-a abătut neînchipuit de greu și asupra Bisericii românești.
(Va urma)
