Combătând tezele privind originea dacică a poporului român și a limbii române, apreciind că acestea sunt aduse în spațiul public de către nespecialiști, acad. Ioan-Aurel Pop - doctor în Istorie, președintele Academiei Române, membru corespondent al Academiei de Științe, Litere și Arte (Paris), membru al Academiei Europene de Științe și Artă (Salzburg) - subliniază, în conferința “Latinitatea răsăriteană a românilor - câteva considerații” (București, 22 mai 2019): “Poporul român este un popor neolatin, iar limba română este o limbă romanică. Dacă renunțăm la acest lucru, înseamnă că renunțăm la noi înșine. Pentru că limba e o pecete (…) Părerea mea este că cel care s-a pregătit să fie medic să scrie cărți de medicină. Cine s-a pregătit să fie filolog să scrie cărți de limbă, cine s-a pregătit să fie istoric să scrie cărți de istorie. Altfel, le amestecăm pe toate și să știți că nu mai suntem ca pe vremea Renașterii, polihistori, să le știm toți pe toate. De aceea cred că e bine să ne mărginim fiecare la ce este”.
Istoricul susține că nimeni nu poate nega “componenta traco-dacică din limba română”, însă aceasta reprezintă “un procentaj mic”:
“Eu am avut șansa să-l cunosc pe cel mai mare cunoscător de limbă traco-dacică din studenția mea. Se chema Ion Iosif Rusu. Toată viața a studiat toate textele astea. Iar acum îl cunosc pe moștenitorul lui, care încă trăiește. Are 90 de ani. Membru al Academiei, Grigore Brâncuș. Toată viața a studiat aceste texte. E neclintit în concluzia lui că și Alexandru Rosetti și Iorgu Iordan au avut dreptate când au spus că limba română e o limbă romanică”.
Președintele Academiei atrage atenția că a afirma că nu suntem romani și că vorbim o limbă dacică echivalează cu pierderea oricărei credibilități: “(…) Până la 1989 limba română era între limbile slave. La toate universitățile se studia alături de rusă, bulgară, sârbă, croată, poloneză, fiindcă eram puși la un loc, în aceeași oală cu țările socialiste, toate. Și după Revoluție, și eu, dar și alții, mai vrednici ca mine, ne-am luptat să mutăm limba română lângă italiană, portugheză, spaniolă... Și am reușit, să zicem, în mare măsură, încât astăzi, în universitățile occidentale rareori mai vezi limba română lângă limba rusă (…) Acum, dacă venim și le spunem oamenilor că nu suntem nici romani, nici... și că vorbim o limbă dacică și că romanii au învățat latină de la daci, chiar ne merităm soarta. Adică merităm să fim tratați ca niște oameni ai nimănui. Iar dacă mai sunt unii care citesc românește - să mă ierte, că eu cinstesc memoria lui Neagu Djuvara, a fost un învățat și nu s-a stins de mult - dacă mai citim că Neagu Djuvara a scris că Basarab a fost cuman și unii au înțeles de-acolo că românii au fost cumani, atunci chiar ne-am pierdut orice fel de credibilitate”. Această moștenire romană se vede în limba română, iar “istoria n-o putem schimba cum vrem noi”:
“De la 1500 până la 1600, eu am numărat 35 de italieni numai. Las deoparte pe francezi, pe nemți, care, toți, venind aici, au zis românii vorbesc o latină așa cum s-a dezvoltat ea la Dunăre și la Carpați și s-au înțeles cu țăranii noștri. Fără să știe românește. (...) Și cum să vin eu, cum îi aud pe unii, repet, fără studii de istorie și de filologie clasică (…). Nu ne putem face de râs. Iertați-mă, eu nu sunt inginer. Dacă m-aș apuca mâine să dau lecții unui inginer și să-i spun cum să construiască un pod sau o șosea, aș deveni ridicol. De aceea, eu, mereu, în discursurile mele spun: cine-i pasionat de istorie să fie fericit, cine-i pasionat de limbă, tot așa. Să învățăm cât mai multe limbi străine. Dar să-i lăsăm pe specialiști să facă cercetarea de profunzime”.
Într-un interviu acordat revistei “Literatorul” (ediție nouă, nr. 3, iunie 2019), citat de uzp.org, acad. Ioan-Aurel Pop afirmă:
“Toți călătorii străini sau martorii străini, mai ales de pe la 1300 încoace, se miră de latinitatea și chiar de italienitatea noastră (…). Prin urmare, existau pe la 1500 (azi știm că existau și înainte de 1500) unii români care știau despre descălecatul dintâi de la Traian și care se mândreau că se trag de la Roma, cum aveau să scrie cronicarii moldoveni. Iar atunci când auzeau sunetele limbii române, când auzeau vorbindu-se românește, italienii savanți spuneau că limba noastră este o latină stricată (față de forma literară, folosită în Antichitate, pe vremea lui Horațiu, Vergiliu și Ovidiu), iar italienii mai puțin educați (militari, negustori) o caracterizau drept italiană coruptă (diferită de italiana standard). Românii s-au format după rețeta obișnuită a oricărui popor romanic (elementul băștinaș vechi - la noi cel traco-dacic; element cuceritor - romanic sau latinofon și elementul migrator - la noi cel slav, cu pondere mult mai mică).
Dar faptul că românii s-au menținut ca o insulă de latinitate la porțile Orientului (Nicolae Iorga) și că au fost și sunt cel mai numeros popor din sud-estul Europei, îi intrigă pe foarte mulți și îi incită la ipoteze mai mult ori mai puțin realiste (…) Foarte puțini istorici ajung să înțeleagă - și asta numai după zeci de ani de studii în arhive și biblioteci, după perfecționări în limbi clasice și moderne, după aprofundarea științelor auxiliare ale istoriei și după descifrarea a mii de izvoare - că această dăinuire înseamnă lucrarea poporului asupra lui însuși, înseamnă muncă încrâncenată și luptă acerbă, înseamnă secole de supraviețuire și nu de viață de huzur. Un istoric umanist italian, înainte de 1500, care i-a cunoscut direct pe români, scrie că el știe cum s-au păstrat, după aproape 1500 de ani, coloniile romane la Dunăre și la Carpați, anume pentru că acestea, adică strămoșii românilor și românii, au luptat nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieții lor, cât a limbii lor. Ce elogiu mai frumos, mai deplin sau mai spiritualizat poate să fie adus unui popor?
Ce bine ar fi să ne convingem cât mai mulți că românii au dăinuit până acum, în mileniul al treilea, fiindcă și-au apărat mai mult limba decât viața! În consecință, limba română este viața noastră și dacă vrem să mai fim pe această lume, se cuvine să ne cultivăm și să protejăm limba noastră cea română”.
N.N. Întrucât nu suntem nici istorici, nici ingineri și nici academicieni, considerăm că publicarea fragmentelor de mai sus este cel mai onest mod de a răspunde cititorilor care și-au exprimat nemulțumirea față de vehicularea în spațiul public a unor teorii ce contestă sau chiar neagă originea latină a poporului și a limbii române.
