Data de 1 Septembrie este marcată în calendarul Istoriei moderne drept Ziua Diplomației Române, omagiind tradițiile diplomatice și personalitățile de seamă care au servit țara sub deviza “Semper fidelis Patriae” (“Întotdeauna credincios Patriei”).
Diplomația este definită ca “arta, știința și practica desfășurării de negocieri între reprezentanții unor grupuri sau state. De la acorduri secrete între trimiși acreditați, până la acorduri internaționale transparente, de la diplomația publică, la diplomația economică sau diplomația culturală, scopul diplomaților a fost mereu obținerea de rezultate pozitive pentru interesul național, așa cum a fost el definit în epocă. Intervenind cu instrumente inteligente și subtile, diplomația a fost actorul principal sau martorul din umbră al marilor evenimente care au marcat istoria modernă a României”.
Apariția statului național român modern, ca urmare a Unirii celor două Principate - Muntenia și Moldova -, în 1859, sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza, a făcut posibilă implementarea unei politici care să urmărească, pe plan extern, interesele noului stat. Deși formal, din punct de vedere al dreptului internațional, Principatele Unite erau, în continuare, sub suzeranitatea Imperiului Otoman, elitele politice de la București au avut în vedere emanciparea rapidă a țării, în contextul internațional. Congresul de Pace de la Paris, din 1856, care pusese capăt Războiului Crimeii, arăta clar românilor cât de importantă era bunăvoința marilor puteri europene, mai ales în chestiunea Unirii Principatelor, deziderat care își găsise, în cele din urmă, rezolvarea (și) datorită sprijinului acordat de unele dintre acestea.
La 25 august 1860 se înființa, la Paris, prima agenție diplomatică a Principatelor Unite, titular fiind Ioan (Iancu) Alecsandri, fratele mai mic al scriitorului Vasile Alecsandri. Născut pe 30 decembrie 1826, la Iași, elev al Pensionului lui Victor Cuenim și al Academiei Mihăilene, prozator și traducător, prieten cu Nicolae Bălcescu și Costache Negri, acesta participase la Revoluția de la 1848, sprijinind apoi intens emigrația română. Alături de reputatul său frate, Ioan (Iancu) Alecsandri a fost unul dintre fruntașii unioniștilor moldoveni. După înscăunarea lui Alexandru Ioan Cuza, locotenent-colonelul Ioan Alecsandri devine aghiotant al domnitorului, îndeplinind, între anii 1860-1866, funcția de agent diplomatic al României, la Paris și Londra. În această calitate, “a susținut, cu o desăvârșită abilitate, politica lui Cuza, reușind să păstreze, în cele mai dificile circumstanțe, o unanim recunoscută demnitate a comportării”. Ioan (Iancu) Alecsandri a murit pe 15 mai 1884, la Paris.
Convenția de la Paris, din 7/19 august 1858, a reglementat condițiile de organizare a Principatelor Unite, iar dubla alegere al lui Alexandru Ioan Cuza, în ianuarie 1859, a deschis un nou drum. Printre măsurile de modernizare a statului și a societății românești, patronate de principele domnitor, s-a înscris și organizarea Ministerului Afacerilor Străine, în 1862, primul titular al acestei demnități fiind Apostol Arsache. Concomitent cu trimiterea la Paris și Constantinopol a unor reprezentanți care aveau misiunea de a obține recunoașterea dublei alegeri a lui Cuza, se organiza Ministerul Afacerilor Externe, sub titulatura oficială de Departamentul Trebilor Străine, format din următoarele secții: Cancelarie, Afaceri Consulare, Politic, Contencios, Publicații Oficiale. Apariția instituției, care avea ca principal obiectiv reglementarea legăturilor externe ale tânărului stat, a impulsionat eforturile de emancipare politică și de dobândire a unui statut internațional, care să impună România ca stat suveran.
După abdicarea forțată a lui Cuza, elita politică românească avea în vizor punerea în aplicare a unei importante hotărâri a Adunărilor ad-hoc de la București și Iași: aducerea pe tron a unui principe străin dintr-o familie domnitoare a Europei. În aceste condiții, obținerea independenței de stat devenea o prioritate a societății românești, iar “oamenii politici români, atât cei de orientare liberală, cât și cei de orientare conservatoare, alături de principele Carol, au căutat mijloacele care să arate puterilor europene dorința românilor, în așteptarea unui moment internațional favorabil, așa cum se întâmplase și la 1856, care să facă posibilă obținerea independenței”. În acest sens, putem aminti câteva episoade care jalonează drumul spre realizarea acestui deziderat:
* Constituția, elaborată în 1866, menționa România drept titulatură oficială, fără a face vreo referire la suzeranitatea otomană, deși, potrivit Convenției de la Paris din 1858, titlul era acela de Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești;
* Constituirea unui corp diplomatic format, la început cel puțin, mai ales din personalități care, prin contacte personale și de familie în lumea diplomatică și politică europeană, puteau face auzite dorințele românilor: Ion Ghica, Petre P. Carp, Mihail Kogălniceanu, George Știrbei, Vasile Boerescu, Petre Mavrogheni;
* Organizarea, încă din timpul lui Al. I. Cuza, a unei forțe armate moderne, instruite și echipate;
* Participarea României la Expozițiile Universale din 1867, de la Paris, și 1873, de la Viena. Potrivit regulilor internaționale, România ar fi trebuit să-și expună standurile în cadrul pavilionului Imperiului Otoman, dar, la insistențele lui Carol, cu sprijinul diplomatic al Franței și al Imperiului Austro-Ungar, și în ciuda protestelor Porții, România a avut un pavilion separat, pavoazat cu însemnele ei naționale;
* Semnarea, în 1875, a Convenției comerciale cu Imperiul Austro-Ungar, care prevedea posibilitatea schimburilor fără perceperea unor taxe, de o parte și alta, pe o perioadă de zece ani. Din păcate, din punct de vedere economic, Convenția a avut urmări catastrofale pentru economia românească, deoarece produsele austriece și ungare pătrundeau pe piață la prețuri mici și sufocau producția locală, care nu se putea dezvolta. Dar, din punct de vedere politic, câștigul era însemnat și corespundea priorităților din acel moment, fiindcă România era tratată ca un partener egal de dialog, aspect consemnat într-un document internațional. Doar după obținerea Independenței și a unor garanții internaționale de securitate, Convenția nu a mai fost prelungită, în momentul expirării ei;
* Semnarea unei convenții militare româno-ruse, în aprilie 1877, cu puțin timp înaintea izbucnirii Războiului ruso-otoman, la care și România a participat.
Toate aceste semne ale voinței de emancipare politică de sub suzeranitatea otomană ar fi fost însă insuficiente pentru materializarea acestui proiect. Românii aveau nevoie, în momentul 1859, de o conjunctură internațională favorabilă. Această situație s-a produs în 1877, când a izbucnit un nou Război ruso-otoman, din dorința Imperiului Rus de a da, în sfârșit, lovitura de grație vechiului rival și de a-l scoate din Europa, dar și pentru a-și lua revanșa față de înfrângerea categorică din Războiul Crimeii. Învinsă însă, la începutul campaniei, pe frontul din Balcani, din cauza unor greșeli de strategie, și aflată în pericol de a-și vedea armata aruncată peste Dunăre, Rusia a solicitat participarea Armatei române, condusă de principele Carol. Aliații au repurtat victoria, iar Congresul de pace de la Berlin a ratificat, la 1/13 iulie 1878, Tratatul de pace prin care se recunoștea, la articolele 43, 44 și 45, Independența României. O recunoaștere condiționată de modificarea articolului 7 din Constituție, referitor la acordarea cetățeniei, de acceptarea unor schimburi de teritorii (Dobrogea, pentru sudul Basarabiei, anexat de Rusia) și de răscumpărare a acțiunilor companiei germane care construise căile ferate în România. Pe plan internațional, Independența era confirmată imediat de Imperiul Otoman și de Austro-Ungaria, la care se adaugă Imperiul Rus și Italia. Până în 1880, vor confirma celelalte mari puteri (Franța, Marea Britanie și Germania), precum și alte state europene mai mici. Ca urmare a acestui fapt, România se proclama regat la 14/26 martie 1881, iar principele domnitor lua titlul de Carol I, rege al tuturor românilor. De asemenea, printr-o lege votată de Parlament, reprezentanțele diplomatice ale României erau ridicate la rang de legații, cu atribuții de reprezentare, economice și juridice. Acestea erau în număr de zece, astfel: în capitalele Belgiei, Franței, Germaniei, Greciei, Imperiului Austro-Ungar, Imperiului Otoman, Imperiului Rus, Italiei, Marii Britanii și Serbiei. Li s-a adăugat o Agenție diplomatică la Sofia. Personalul diplomatic era format din trimiși extraordinari și miniștri plenipotențiari, secretari de legație și atașați.
Povestea e lungă. Până nu demult, România se putea mândri cu corpul său diplomatic. Fiind la ceas de sărbătoare, voi încheia ca atare, cu tradiționala urare: “Vivat, crescat floreat!”
(Surse: Liliana Teică, TVR, 2014 - Diplomația Română, sub deviza “Semper fidelis Patriae”. 150 de ani de diplomație românească modernă (1862 - 2012), “Luceafărul”, nr. 11, 1905.
În fotografie: Vornicul Alecsandri și fiii săi, Vasile și Iancu.
