La 5 octombrie 1944, a sosit în fosta lui parohie - Vîrghiș - preotul Ioan Popa. După ce arată marea bucurie a credincioșilor români, prin reîntâlnirea cu duhovnicul lor, și că “multe lacrimi de bucurie s-au vărsat cu ocazia acestei prime întrevederi”, preotul Popa spune: “Câte am văzut și am auzit, nici cea mai diabolică fantezie nu și le poate închipui. Mi-ar părea mult mai bine dacă cele ce urmează a scrie ar fi numai un vis urât, n-ar fi cea mai crudă și mai tristă realitate”. După ce - plin de indignare - referindu-se la cei care au comis actele de barbarie, pe care le-a constatat, spune că “Instinctul s-a dovedit și de data aceasta mult mai puternic decât cultura lor «milenară» cu care mereu obicinuiesc a se lăuda”, preotul cere iertare pentru această remarcă, întrucât - spune el - “nu puteam altfel să-mi potolesc amarul inimei pline de revoltă în urma mărturisirei atâtor suferințe trăite de bieții noștri credincioși, în decursul celor 4 ani de oprimare”. Iată realitățile: ... “biserica noastră frumoasă, pe care am clădit-o cu nenumărate jertfe (...) nu mai este. E complet rasă de pe fața pământului, numai ici, colo, se mai zărește câte o piatră din fundament, ieșită ca un colț mâncat de vreme la suprafața pământului”. Relatând mărturiile celor ce au asistat la distrugerea bisericii, preotul arată că “într-o luni dimineață, după ce noaptea i s-au spart ușile, au devastat-o de odoare, bătându-și joc de icoane și de obiectele sfinte, au dărâmat-o în râsete sălbatice (...) în căldărușe s-au murdărit, stropind apoi biserica de jur împrejur, în semn de batjocoră, în cântece și vorbe murdare”.
Preotul Gheorghe Iacob a sosit în fosta lui parohie din comuna Belini, județul Trei Scaune, în ziua de 10 octombrie 1944. Descriind suferințele credincioșilor români, sub ocupația horthystă, preotul reține atenția și asupra bisericii, arătând următoarele: “Încă din primele zile (ale ocupației - n.n.), de jur împrejur, toate, dar toate geamurile, pe care cu atâta trudă le pusesem, numai cu câteva săptămâni înainte de «cedare», le-au spart, iar prin spărturi au aruncat cărbuni aprinși, ca astfel să se aprindă. Pe uși au scris tot felul de injurii și cuvinte obscene. În ultimul timp, când armatele românești au început să-i alunge, au găsit de bine ca, dacă altceva nu mai pot face, cel puțin să dărâme biserica. Așa că au tras cu tunul în ea. Patru lovituri în plin au căzut pe biserică (s.n.). Și aici, ca în alte părți, elementele fanatice maghiare au recurs la profanarea și distrugerea crucilor din cimitirul românesc care “afară de una singură (toate) au fost sfărâmate și trântite la pământ”. În pofida tuturor celor văzute și auzite, în situația când românii erau plini de revoltă pentru cele pătimite, preotul i-a sfătuit “să rămână liniștiți, să nu se preteze la niciun fel de acțiune violentă, să nu răspundă, asupritorilor de odinioară, cu răzbunarea, căci organele învestite cu autoritatea cuvenită vor ști să judece și să pedepsească pe vinovați”.
Pline de semnificații sunt și relatările preotului Nicolae Colceru, de la parohia Căpeni, județul Trei Scaune. Ajuns acolo în ziua de 11 octombrie 1944, a constatat numeroase treceri ale credincioșilor Bisericii românești la “confesiunea reformată, sub amenințarea expulzării sau a deportării în interiorul Ungariei”, apoi “biserica cea nouă (...) dărâmată până în temelie, terenul nivelat și iarba crescută pe el, acoperind astfel orice urmă de creștinism, rămânând în mijlocul terenului doar stâlpul, deasupra căruia fâlfâia uzurpator steagul impilării maghiare. Biserica veche, deteriorată și mânjită cu materii fecale, a fost folosită ca loc de observație a graniței despărțitoare (...) fiind astfel deschisă și folosită chiar și de closet”.
La 14 octombrie 1944, s-a prezentat la post și preotul Virgil Dancu, parohul bisericii românești din Micfalău, județul Trei Scaune, care, în aceeași zi, scrie mitropolitului Nicolae Bălan o scrisoare în care arată că biserica “în vara acestui an (1944 - n.n.) a fost întrebuințată ca depozit de muniții și alte materiale militare. Interiorul bisericii a devenit locul de odihnă al soldaților și premilitarilor maghiari, care au transformat Sf. lăcaș în sală de mâncare și dormitor (....). Sfânta masă a altarului a fost jefuită de toate podoabele”.
Cât despre biserica românească din Racoșul de Jos, județul Odorhei, preotul Căpîlneanu relata, la 17 octombrie 1944, că “De cum am intrat în comună, am aflat cu adâncă durere în suflet că biserica nu mai este. Nici locul nu se mai vede (...). Distrugerea ei a început imediat după venirea armatelor maghiare care au dărâmat turnurile și acoperișul. Mai departe au continuat locuitorii satului sub comanda consiliului comunal”.
(Va urma)
