“Și, amintite, luptele străbune schimbate-n pace, rând pe rând”
József Attila
Nu aparțin - și nu am aparținut niciodată! - maghiarilor cu gura spumegândă, care se bat cu pumnul în piept, mândri de faptul că se trag din “ginta maghiară”. Atunci când, recent, în Biblioteca Națională Széchenyi din Budapesta am găsit, în numărul 3 al cotidianului “Világ” (Lumea), apărut în anul 1918, Apelul adresat de marii reprezentanți ai progresului maghiar, intelectualității maghiare, de fapt întregii națiuni maghiare - m-a cuprins un sentiment înălțător, izvorât din conștiința apartenenței la această națiune.
Manifestul adresat “intelighenției maghiare”, este o profesiune de credință, care atinge sublimul poem maghiar, “A szózat” (Chemarea) al poetului Vorosmarty Mihály, poemul dragostei de țară și al fidelității față de umanitate.
Iată câteva fraze din acest crez, care ni se adresează nouă, oamenilor prezentului, sub forma unei a unsprezecea porunci: “Maghiari, s-a înfăptuit vechea noastră dorință: Maghiarimea se organizează. Vechea Ungarie s-a prăbușit. Maghiarimea nu mai este strivită în patul lui Procust al unui vechi stat istoric.
Este propriul stăpân, dispunând de propria sa ființă. Idealurile noastre nu mai sunt în contradicție cu ale altora.
Cu acestea, am terminat războiul. Nu mai vrem să participăm la alte lupte. Față de națiunile noastre frățești nu mai avem nicio pretenție. Maghiari, și noi ne considerăm o națiune renăscută, cu o putere care acum s-a descătușat, asemenea fraților, care din ruinele monarhiei se trezesc fericiți, la o nouă viață. Ne trezim ușurați la acel gând că nu mai suntem obligați să fim unealta asupririi. Libertatea conaționalităților noastre este garanția libertății noastre. Cine este liber, acolo, unde vecinul său nu este? Să fim liberi! Să trăim în pace unii alături de alții, ca națiuni libere, cu națiuni libere!”
În noaptea de 31 octombrie 1918, când tunetele furtunii purificatoare prevesteau triumful revoluției popular-democratice, “Revoluția Crizantemelor”, Ady Endre, poetul revoluției a prorocit destrămarea Ungariei de odinioară, prin rândurile acestui Manifest, cu reală valoare programatică, dominat de pasiunea sa înflăcărată. Alături de cei doi mari maghiari din secolul trecut, cei doi geniali maghiari de talie europeană, Ady Endre și Bartok Bela, au semnat acest Apel, creatori de renume european, ca Babits Mihály, Koszolányi Dezso, Kodály Zoltán, Rippl-Rónai József și mulți alții.
Chiar dacă valoroșii progresiști maghiari contemporani au suferit enorm, în urma vâlvătăii revoluției, a luptei îndreptățite a naționalităților asuprite, precum și în urma pierderii războiului, Ungaria istorică, aliată puterilor centrale, s-a destrămat, și pierzând în același timp teritorii imense și mai multe milioane de locuitori, ei au luat în considerație realitatea istorică, legile obiective ale societății și particularitatea progresului social. În consecința destrămării Monarhiei Austro-Ungare, - în urma căreia s-a înfăptuit independența Ungariei, libertatea națiunii maghiare -, înscriind pe ordinea de zi, procesul de independență națională a popoarelor care constituiau majoritatea populației pe teritoriul țării (români, cehi, polonezi, italieni, sloveni, slovaci, carpato-ucrainieni, sârbi, croați). Concret: desprinderea naționalităților.
Referitor la acest fapt și unii istorici din Ungaria, care apreciază obiectiv, afirmă că, în contextul social-politic al epocii, procesul a fost inevitabil din punct de vedere istoric. Programul european lansat de Ady Endre și ceilalți, asigura, cu certitudine, aceeași libertate națională, autodeterminare, formă de stat și de existență tuturor popoarelor care trăiesc pe teritoriul țării, drepturi pe care națiunea maghiară le-a cucerit pentru sine, față de Viena.
Uniunea statală mult visată, în care li s-ar fi aliat cu statut egal, popoarele, națiunile conviețuitoare, nu s-a putut realiza. Jászi Oszkár, politicianul revoluției, clarvăzător în problemele naționalităților, încă la 1 Decembrie 1918, în timpul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, a arătat în excelenta sa scriere, intitulată “Cine poate fi inculpat de responsabilitate?”, apărută în cotidianul burghez radical, budapestan, “Világ” (Lumea), cauzele adevărate ale tragediei suferite de națiunea maghiară, cauze care începând din acel moment se constituie frecvent în motive generatoare ale unei atmosfere ce deplânge moartea națiunii: faptul că problema politicii naționalităților din Ungaria, astăzi, este foarte greu de rezolvat, nu înseamnă că problema naționalităților nu se va putea rezolva cu mijloacele rațiunii și ale moralei, urmează doar ca, acea orânduire păcătoasă și mioapă, a cărei moștenire politică am fost siliți s-o preluăm sine beneficio inventării, cu administrația sa coruptă, cu proasta politică de învățământ, cu sistemul electoral diabolic și cu viața publică mușamalizată, a dezamăgit în așa măsură popoarele cu care trăim alături, încât acestea nu-și pot imagina deloc că, în cadrul Ungariei, s-ar putea înfăptui un status-quo, asemănător celui din Elveția”.
Luând toate acestea în considerare, concluzia faptelor istorice este univocă: în 1918, la 1 Decembrie, la Alba Iulia, Timpul, Istoria au dat verdictul. Versurile lui József Attila: “Și amintite lupte străbune, schimbate-n pace, rând pe rând” ar reprezenta o viziune obiectivă și nedeformată a istoriei. Ar fi de dorit ca în cadrul Europei Unite să se realizeze o asemenea alianță a popoarelor, a națiunilor, a statelor, pe care intelectualitatea maghiară progresistă, semnatarii Apelului,
în vâltoarea revoluției, au conceput-o, și la care au îndrăznit să viseze. Din cercul magic al viselor lor, noi trebuie să reactualizăm lecția de istorie a lui Ady, Bartok și ceilalți. Lecția este mai valoroasă, dacă, într-adevăr, consimțim și ne asumăm fără rezerve europenismul lor, maghiarismul lor european.
