Actualii istorici unguri nu sunt prea încântați de înaintașii lor, mai ales de cei care au lăsat posterității documente scrise și necenzurate despre venirea ungurilor “în patrie”, despre traseul urmat și despre cei pe care i-au întâlnit în cale. De aceea ei îl contestă pe Annonymus, cronicarul regelui Bela al III-lea, care, în Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor) vorbește de existența, la venire, în 896, a celor trei voievodate românești conduse de Menumorut, Gelu și Glad, care au opus, după relatări, rezistență eroică cuceritorilor. De asemenea, îi contestă, total sau parțial, pe istoricii conaționali mai vechi care, în opinia lor, au avut simple închipuiri atunci când au confirmat existența pe teritoriul Transilvaniei a românilor, ca cei mai vechi locuitori, fără a mai vorbi de acei istorici care, la venirea în patrie aminteau de un cu totul alt traseu decât cel “aprobat” oficial și care trebuie să cuprindă din capul locului teritoriul Transilvaniei. Așa, de pildă, istoricul ungur, dr. Mihaly Horvath, autor și el, la 1860, al unei voluminoase Istorii a Ungariei, recunoaște ceea ce au lăsat moștenire înaintașii săi, adică existența românilor, a voievodatelor lui Menumorut, Gelu și Glad, la care nu uită să adauge și traseul parcurs de triburile maghiare, în drumul lor spre “patrie”: Rusia kieveană, Halici, Galiția și Rutenia, pasul Verezke, situat în Carpații Păduroși, mult deasupra României de azi. Prin netraversarea teritoriului țării noastre, de
către triburile maghiare, nu înseamnă că Transilvania a rămas în afara preocupărilor și intereselor lor. În ea s-au făcut de îndată numeroase incursiuni de jaf, pentru aprovizionare, îndeosebi hrană și sare, după care s-au retras, scopul lor fiind atacarea occidentului. “Opriți din pornirile lor spre apus și miază-zi, spun istoricii unguri, sub conducerea lui Vayk, după încreștinare, își îndreaptă privirile spre Transilvania”. Din spusele vechilor cronicari rezultă că atacarea Transilvaniei cu scopul de a o cuceri a avut loc dinspre vest și la multă vreme de la descălecare, cucerirea ei durând câteva secole, specificându-se de asemenea că traseul parcurs la “venirea în patrie” n-a fost pe pământ românesc. Sunt adevăruri care nu cad bine adepților noilor teorii expansioniste și revanșarde ale neohorthyștilor de azi și de aceea ele sunt combătute sau neglijate.
Iată ce spune în acest sens Gorog Ferencz, autorul ediției din 1936 a Istoriei Națiunii Maghiare: “Istoria cuceririi patriei nu o cunoaștem din surse autentice, deoarece ea a fost descrisă de cronicarii maghiari cu două-trei sute de ani mai târziu, care întunecă adevărul, întrețesându-l talmeș-balmeș cu legenda și pe alocurea cu propriile lor închipuiri. (p.30). Din concluziile istoricilor rezultă că expansiunea militară a statului feudal maghiar în Transilvania a început din a doua jumătate a secolului al XI-lea, deci după anul 1050, ceea ce înseamnă circa 150 de ani de la descălecare, și a ținut până în prima parte a secolului al XIII-lea, transformând astfel în acțiuni organizate și de mari proporții incursiunile izolate ale unor triburi războinice menționate de cronicarul Annonymus, la scurtă vreme după pătrundea ungurilor în Câmpia Panonică, prin secolul al X-lea. Așa cum explică academicianul Ștefan Pascu, pătrunderea sporadică a ungurilor în Transilvania, la începutul secolului al X-lea, este reliefată și de slaba prezență atestată arheologic. În toată Transilvania nu s-au găsit urme sigure ale populației maghiare de la începutul sec. al X-lea, decât în zona Oradea, Arad, Aiud și Cluj.
“Ar fi o îngustare inadmisibilă a realității istorice, spune istoricul și scriitorul de origine româno-maghiară, Francisc Păcurariu, în lucrarea sa “Românii și maghiarii de-a lungul veacurilor”, dacă am lăsa să se creadă că expansiunea Regatului feudal al Ungariei s-a limitat la teritoriul Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului. În realitate, cu trăsături caracteristice și în cea mai mare parte similare s-a realizat supunerea celorlalte țări învecinate: Slovacia, Croația, o parte din Dalmația și Slovenia, Serbia de nord și Ucraina subcarpatică, teritorii unde lupta împotriva subjugării s-a desfășurat în decursul secolelor în forme foarte asemănătoare cu cele purtate de românii transilvăneni. Feudalismul nesătul al Regatului Ungar, continuă istoricul și cărturarul Francisc Păcuraru, a creat astfel nu numai o dispută seculară cu românii, dar și cu toate popoarele înconjurătoare”.
Consultând în continuare documentele istorice constatăm că ungurii nu s-au mulțumit doar cu dominarea Transilvaniei în România, ci a încercat pătrunderea și peste munți, folosind la început năzuința cavalerilor teutoni, pe care i-au solicitat pentru realizarea dominației, de a întemeia feude pe cei doi versanți ai Carpaților. Apoi, acțiunile de catolicizare promovate în sprijinul papei, în vestul Olteniei și sud-vestul Moldovei, urmărind colonizarea acestor regiuni cu maghiari și sași pentru a asigura bazele pătrunderii militare și politice spre gurile Dunării. Și poate că acest lucru s-ar fi realizat, spun aceștia, dacă în anii 1241-1242 n-ar fi avut loc năvălirea mongolo-tătară care a produs distrugeri atât de mari peste tot, încât principala grijă a regelui Ungariei, după retragerea hoardei mongole, a devenit reconstrucția orașelor și satelor distruse, construirea de cetăți de piatră (vezi cetatea Târgu-Mureșului) capabile să reziste unei noi năvăliri. Din acest motiv, apreciază istoricii, încercările de expansiune la sud și la est de Carpați ale ungurilor au fost reluate abia la începutul secolului al XIV-lea, dar fără succes. Din această campanie expansionistă, istoria a reținut, celebra luptă de la Posada, de la 1330, dintre oștile regelui Regatului ungar, Carol Robert de Anjou, și cele ale lui Basarab I, unde trupele invadatoare au fost nimicite prin prăvălirea de pietre și bolovani de pe versanții munților, de către oștenii domnitorului muntean. Cu toate încercările ulterioare, ungurii n-au reușit să cucerească noi teritorii. Gradul de expansiune cel mai înalt a fost pe vremea regelui de origine română, Matei Corvin, (1458-1490), fiul lui Iancu de Hunedoara, care, biruitor în războaie, a fost înfrânt, după cum spune marele Iorga, de ai săi, la Baia. Este vorba de bătălia dintre acesta și Ștefan cel Mare, de la 1467, aproape de Fălticeni, în încercarea lui Matei Corvin, ca rege al Ungariei, de a supune Moldova, încercare soldată cu eșec.
Se pune evident problema de unde acest iureș al ungurilor medievali, cărora se părea că nimic nu le rezistă în dorința lor de a avea un imperiu cât mai mare? Răspunsul dat de istorici rezidă din mai multe componente. Natura lor războinică a jucat un rol important, dar nu determinant, dat fiind faptul că în fața europenilor bine organizați n-au mai avut succes. Veriga slabă au fost însă țările ortodoxe din zonă, pentru catolicizarea cărora au primit nu numai mandat, dar și important sprijin material și militar din partea papalității, ungurii ca tânără națiune în Europa, fiind dispuși să îndeplinească această misiune. Dacă catolicizarea cu mână ungurească n-a prea reușit (Transilvania a devenit greco-catolică sub austrieci, după anul 1700, de altfel ca și celelalte provincii ale imperiului Habsburgic, când ungurii părăseau deja catolicismul, îmbrățișând calvinismul), ungurii n-au lăsat prada din mână, trăgându-și un imperiu al lor pe care, prin forme alambicate de relații sociale și interumane, anume făurite, au reușit să țină în mrejele lor popoare și teritorii, părți din teritoriile altora: de la români, slovaci, sârbi, croați, sloveni, bosniaci, ruteni, ucraineni, pe care le-a exploatat secole de-a rândul, cu o perfidie și o cruzime nemaiîntâlnite la niciunul din imperiile Europei. Un mecanism de exploatare socială și națională de un cinism nebănuit, unic în Europa, pe care nici mințile cele mai diabolice ale europenilor n-au reușit să-l conceapă: dezumanizarea individului, deznaționalizarea și asimilarea forțată fiind piesele de rezistență ale unui sistem de dominație cu orice preț.
