Păcatul este călcarea în mod conștient și liber a poruncilor lui Dumnezeu, o deviere voită de la acestea. El apare și ca ofensă față de Creator și semeni. Consecințele păcatului asupra vieții omenești sunt nefaste și duc cel mai adesea la idolatrie și răzvrătire. Ca opunere la legea lui Dumnezeu, păcatele își au izvorul în inima omului (Matei 15, 19-20; Marcu 7,21), dar pot fi iertate prin pocăință. Prin urmare, păcatul este “călcarea cu deplină știință și cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a voii lui Dumnezeu. Și fiindcă voia lui Dumnezeu este exprimată prin Legile Sale, păcatul mai este numit și fărădelege'' (pr. prof. univ. dr. Dumitru Gh.Radu, Repere morale pentru omul contemporan..., p.14).
Scopul vieții omenești este comuniunea cu Dumnezeu. Păcatul se opune acestei comuniuni, diminuând-o ori chiar nimicind-o, și nesocotește legile morale divine, separând viața omului de Izvorul existenței ei și a întregii creații. În acest fel, păcatul aduce mutații în felul de a gândi, simți și lucra, drept pentru care omul e în stare să diminueze gravitatea păcatelor sale și chiar să altereze semnificația reală a însăși noțiunii păcatului. Iraționalitatea păcatului constă în prezentarea răului sub o poleală a binelui, iubirea omului fiind îndreptată în mod exclusiv spre lucruri și plăceri deșarte, alterând demninatea omului de persoană și partener de dialog cu Dumnezeu. Păcatul alterează profund aspectul comunitar sobornicesc al chipului lui Dumnezeu din om ca dat ontologic, generând astfel consecințe moral-ontologice și sociale grave.
Vorbind desprea nimicirea comuniunii omului cu Dumnezeu, Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă că ,,atâta vreme cât va fi viu trupul, sufletul nostru va fi numaidecât mort și greu de urnit spre oricare poruncă dumnezeiască''. Omul carnal, al cărui suflet trăiește, dar e omorât de patimi, nu poate fi lăcaș al prezenței lui Hristos, acesta fiind numai “carne și sânge”, dorința cărnii fiind vrăjmășie la adresa legilor lui Dumnezeu (Romani 8, 6-7).
Modalitățile aberante de comportament sexual nu sunt rodul civilizației contemporane, după cum foarte bine este știut, ci se identifică cu însăși istoria umanității și sunt tulburări de comportament privind actul sexual, anomalii care împiedică realizarea procreației, având drept scop obținerea voluptății. Analiza datelor clinice ale cercetătorului V. Predescu demonstrează însă că “perversiunile sexuale nu sunt determinate de fapt de particularitățile înnăscute care definesc psihopatiile de nucleu, ci mai mult de deficiențele grave educaționale contribuabile la structurarea psihopatiilor marginale. Așa se explică de ce acolo unde mediul social nu numai că nu inhibă sau pedepsește perversiunea, dar o cultivă prin stabilimente, literatură, reviste, ilustrate, filme cu conținut pornografic, frecvența perverșilor sexuali în creștere devine o problemă gravă”
(V. Predescu, Psihiatrie, Ed. Medicală, București, 1976, p. 851), în vreme ce doctorul M. Șelaru susține: “comportamentul sexual aberant sau deviant reunește în natura, orientarea și alegerea modului de satisfacție a instinctului genetic cauze veritabile: înnăscute (genetice), dobândite sau câștigate prin suferințe organice sau prin tulburări psihice de intensitate psihotică sau demențială, toate misterioase totodată în esența lor. Indiferent de cauza acestor stări, sunt puse în joc structuri psihice profunde arhi-și paleopsihice, în care voința și conștiința morală sunt frânte în cazul aberațiilor sau deviațiilor sexuale și paralizate în cazul psihozelor sau demențelor” (Dr. Mihai Șelaru, Comportamentul Sexual Aberant, Ed. Moldova, Iași, 1993, p. 348).
