BISERICA ROMÂNEASCĂ DIN NORD-VESTUL ȚĂRII SUB OCUPAȚIA HORTHYSTĂ 1940-1944 (XXIX) OMORURI, SCHINGIUIRI, MALTRATĂRI OMORURILE AU FOST ÎNSOȚITE DE SCHINGIUIRI ȘI MALTRATĂRI

Distribuie pe:

Acestor acte, de cea mai grotescă barbarie, i-au urmat un șir nesfârșit, practic imposibil de elucidat până la capăt, chiar în zilele noastre, de schingiuiri, maltratări din cele mai neînchipuite, față de clerul românesc. Cu deplină dreptate, Milton Lerer constata în cartea lui că “Din clipa întronării guvernării maghiare, clerul românesc a fost supus unui adevărat supliciu (din partea) statului, care poartă ca stemă simbolul creștinității: o cruce... e drept, aplecată într-o parte”.

Pentru exemplificare am ales următoarele cazuri mai deosebite:

În noaptea de 8 spre 9 septembrie, un grup de soldați unguri au încercuit casa preotului român din comuna Haieu, județul Bihor. Apoi au pătruns în locuință bătându-l pe paroh “până ce cade în nesimțiți”. Motivul invocat de agresori în disculparea lor este... calitatea de român a victimei. “Tu ești român - i-au spus preotului agresorii - și ai contribuit la crearea României Mari! Și odată cunoscute motivele (...) loviturile au început a curge”. Referindu-se la actele de agresiune comise împotriva Bisericii românești și a clerului ei din Maramureș, în aceste prime zile după intrarea trupelor ungare în teritoriul românesc, părintele arhimandrit Gherasim Agapie, de la Episcopia ce funcționa atunci la Sighet, arată că: “Duminică, 8 septembrie, Palatul (episcopal - n.n.) a fost ocupat în întregime de armată, accesul credincioșilor a fost interzis. Marți, 10 septembrie, generalul Iosif Rady, comandantul garnizoanei, îmi trimite vestea, printr-un maior, ca să demontez iconostasul din capelă. Au nevoie de odăi, biserica ortodoxă se desființează și iconostasul să-l depozitez, iar eu să mă prezint la poliție. Aici mi s-a comunicat același lucru (...) că ortodoxia nu exista în Maramureș; de ce am rămas la Sighet? etc. În ziua de 12 septembrie m-au arestat 12 zile (...) la mine s-a făcut percheziție amănunțită, apoi a urmat o pedeapsă corporală grea de tot și nu numai odată, așa cum numai ungurii știu să aplice românilor (...). În ziua de 20 decembrie 1940, autoritățile ungurești nemaisuferindu-mă, m-au expulzat”. În legătură cu modul în care a fost maltratat preotul consilier de la Episcopia din Sighet, A. Lațiș, reproducem câteva fragmente dintr-un raport al acelei Episcopii: “După o percheziție, în ziua de 11 septembrie, a fost purtat prin oraș, apostrofat la interogatoriul de la poliție cu insulte: «nu minți, valah puturos (. . .)» etc., închis apoi. Ziua următoare a fost dus de doi jandarmi, în lanțuri, escortat prin oraș, la gară și dus la Baia Mare unde, la Legiunea de jandarmi (...) un grup de vreo 15 soldați îl loveau cu ghinturi, palme și pumni. La 13 septembrie, din nou escortat de doi polițiști de-a lungul pieții mari. În ziua de 17 septembrie, escortat la Satu Mare, din nou legat în lanțuri (...) apoi trecut ca ostatec, de unde a fost eliberat numai în ziua de 21 octombrie cu îndatorirea ca, în timp de 15 zile, să părăsească țara”.

La rândul său, preotul consilier Ioan Rușdea, de la aceeași Episcopie, relatează despre cele văzute și auzite în timp ce era la Satu Mare, pentru a se interesa de soarta consilierului Lațiș. Iată scenele: “În ziua de 26 septembrie 1940, când m-am dus sa văd de soarta consilierului referent Lațiș, care era arestat, împreună cu o mulțime de intelectuali, m-am prezentat la generalul comandant, care, de la început, m-a luat cu catedrala ortodoxă din Satu Mare, cerându-mi s-o predau autorităților ungurești, deoarece el nu poate tolera o clădire atât de monumentală în plin centrul orașului, sfidătoare a stăpânirii ungurești, cu scopul de a arăta că aici este stăpânire valahă. La răspunsul nostru, că nu avem cădere să facem concesiuni de biserici, a continuat: «Voi aplica măsurile necesare celor ce au mai rămas, ca numărul lor să dispară cât mai curând, deoarece nu au ce căuta ortodocși aici». Preotul consilier Rușdea a fost obligat, la 10 ianuarie 1941, să se refugieze în România. El citează, în raportul respectiv, ziarul “Számos” din 5 ianuarie 1941, care publică un articol semnat de Csaba István, în care scria: “Aici (Satu Mare - n.n.) este nenorocita catedrală greco-orientală, zidită în stilul bisericesc al patriarhilor. Marfă de duzină, ca și cea din Târgu-Mureș. Noi, sătmărenii, trebuie să facem să dispară fără urme de pe fața pământului această construcție de amintire rușinoasă și de îngâmfare balcanică”.

Și pentru că descriem evenimentele din această parte a țării, respectiv din orașul Satu Mare, vom reproduce și calvarul preotului Dosoftei Constantinescu, de la parohia Tarna Văgaș, județul Satu Mare, care a girat și parohia din Satu Mare. Iată cum descrie el faptele: “M-au ridicat noaptea din pat soldați unguri. În bătăi m-au dus la catedrală, amenințându-mă cu executarea dacă nu spun unde s-au ascuns preoții și unde sunt ascunse armele coloniștilor din Micula, Bercu, Livada Nouă, Peleș, Drăgușeni, Colonel Paulian. Apoi m-au percheziționat și m-au lăsat. În ziua de 22 septembrie 1940, au intrat ungurii în biserică. Eram în odăjdii, la sfârșitul liturghiei, cu tava de anaforă în mână. Mi-au aruncat jos tava, m-au declarat arestat, împreună cu o parte din credincioșii mei de la slujbă. Când le-am spus că trebuie să binecuvântez un copil, care era în biserică și aștepta sfânta taină a botezului, mi-au răspuns: dracu să-l boteze. Au fost duse împreună cu mine, la poliție, în beci, vreo 50 de fete, 100 femei, bătrâni, unde am stat pe ciment, fără lumină, fără mâncare, fără apă. Apoi, legat cu fiare de mâini, am fost dus la Tribunal. (...). Am fost bătuți cu saci umpluți cu nisip, peste cap, corp, pălmuiți, loviți cu picioarele, încât arm rămas fără vedere timp de trei zile. După 40 de zile mi-au spus că voi fi eliberat dacă nu voiu mai intra în biserică și nu voiu mai sluji (...) A trebuit să semnez un act că renunț la toate pretențiile ce am față de statul maghiar; mai mult, să nu mai intru în biserică, că în termen de trei zile să părăsesc teritoriul maghiar, că altfel nu mai am să văd lumina zilei (...) Sumar îmbrăcat, am fost dat peste graniță”.

(Va urma)

 

Lasă un comentariu