Prin deviații morale nefirești sau contra naturii se înțeleg acele manifestări libere și conștiente ale omului prin care acesta încalcă poruncile lui Dumnezeu și se opune legilor firii. Ca atare, orice păcat este și o deviație de la starea firească de ascultare și împlinire a învățăturii lui Hristos. Totuși, printr-o raportare greșită a omului la ceea ce înseamnă firesc sau natural, acestea sunt tolerate și chiar legalizate. Scopul vieții omenești se realizează numai în Hristos. Blaise Pascal afirmă: “Știința despre Dumnezeu fără cunoașterea nimicniciei noastre creează întuneric. Știința despre nimicnicia noastră în afara cunoașterii lui Dumnezeu creează îndoială”.
Fiind o făptură hristologică și teocentrică, omul nu este cu adevărat om în afara lui Hristos, natura umană fiind teantropică. Fără Hristos, omul trăiește dincoace de natura sa, într-o stare de amputare a ființei sale. A rămâne în starea naturală înseamnă a rămâne în virtute, natura umană nepervertită fiind cea a omului restaurat în Hristos. ,,Astfel, a spune că prin păcat omul ajunge într-o stare contrară firii este totuna cu a spune că, depărtându-se de Dumnezeu, el se depărtează de sine însuși, trăiește în afara a ceea ce el este în mod fundamental, nu trăiește viața pentru care este făcut, gândește și acționează cu totul dimpotrivă, într-un fel străin de adevărata sa condiție''. Lepădarea de Dumnezeu ne face potrivnici firii, afirmă Sfântul Irineu.
Având în vedere natura deviațiilor, sociologul Maurice Cusson înțelege prin devianță ,,un ansamblu disparat de transgresări, de conduite dezaprobate și de indivizi marginali''. Drept urmare, devianța este înțeleasă, din punct de vedere sociologic, ca ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui grup le judecă ca fiind neconforme cu așteptările, normele sau valorile lor, sancționându-le prin reprobare. Criteriul major al deviației este reacția pe care o provoacă: mustrare, condamnare, denunțare, izolare, ostracizare, tratament obligatoriu, privare de libertate, execuție. Când un act judecat altădată ca deviant nu mai provoacă reacții, înseamnă că a încetat să mai fie deviant.
Conduitele normale sunt criteriul după care se judecă de și într-o societate umană ce este deviant sau nu. Dacă numărul devianților cresc (al fumătorilor de marihuana, spre exemplu) s-ar putea ca această deviație să fie mai puțin condamnată. Protestantismul a fost condamnat la apariția sa ca o devianță, acum însă este prezent în discuțiile ecumenice religioase.
Se poate vorbi așadar despre o relativitate a deviației, aspect care, susținut și tolerat de o etică socială relativă, nu ne miră chiar deloc. Devianții ignoră voluntar așteptările morale ale societății creștine și au ca obectiv slăbirea controlului religios-moral al majorității membrilor comunității respective, revendicându-și agresiv dreptul de a le fi tolerat comportamentul deviant. Pe măsură ce societatea face compromisul de a accepta și tolera aceste deviații se face complice la efectele generate de acestea. În lumină sociologică “o relație interpersonală pozitivă nu ar putea să devieze dacă fiecare din parteneri nu s-ar adapta așteptărilor celuilalt sau celor la care țin cu adevărat”. În momentul în care există aceste dispute, există și reacții de ambele părți. Ceea ce trebuie să se aibă în vedere e faptul că dacă se tolerează un comportament, acesta nu va dispărea de la sine. Sinuciderile sunt mai frecvente acolo unde sunt tolerate; crimele sunt astăzi mai puține ca în Evul-Mediu deoarece am devenit intoleranți față de ele; delicvența este frecventă acolo unde nu este riguros blamată; cei care au prieteni delicvenți comit mai des delicte decât cei care nu au etc.
