Antropologia secular separă sexualitatea umană de sensul ei ontologic, acela de a ajuta ființa umană la dobândirea sfințeniei. Ea se fundamentează pe studiul utilității naturii omenești decăzute, în vreme ce învățătura creștină pune accentul pe experiența noetică a lui Dumnezeu. Dacă până la Revoluția sexuală din sec. al XVIII-lea și industrializarea statelor occidentale exista o înțelegere diferențiată a sexului biologic față de genul omenesc, acesta din urmă deținând prioritatea ca importanță în viața omului, Iluminismul distruge această diferență. Natura sexuală a omului e altfel înțeleasă. Așa numita “descoperire a femininului'' conduce omul la un nou tip de antropologie specială. Se centrează atenția pe organele genitale și calitatea raportului sexual, pe legătura existentă între funcționarea acestora și creier etc., fenomen care dă naștere Sexismului, exprimat de altfel în nenumărate dezbateri publice pe diferite teme: orgasmul uman, schimbarea de sex, intersexualitatea, transsexualitatea, forma și frumusețea organelor genitale etc. Împotriva acestor nesfârșite dispute și idolatrizări a organelor genitale, publiciștii francezi Pascal Bruckner și Alain Finkielkraut au editat o lucrare intitulată “Die genitale Tyrannei'' (Tirania genitală), dorind să reașeze în prim-plan întreg corpul uman. Lucrul acesta le-a reușit. Mai târziu cu doar doi ani, eroticul se va extinde la întreg trupul omenesc. Vezi. Rüdiger Lautmann, Soziologie der Sexualität. Erotischer Körper, intimes Handeln und Sexualkultur, JuventaVerlag Weinheim und München, 2002, p.149-157.
Sensul sexualității e condiționat de istoria păcatului și a mântuirii, Edenul, Întruparea și Judecata de apoi trebuind neaparat luate în calcul. Actele sexuale pot fi denaturate și rele independent de consensul și afirmarea lor reciprocă: desfrânarea și adulterul, spre exemplu, au în ele un rău pe care consimțământul și respectul reciproc nu-l pot vindeca. Păcatele sexuale sunt păcate chiar și când sunt involuntare, deoarece în condiția existenței noastre, alterate de păcat, unele comportamente sexuale imorale, chiar dacă ar fi determinate genetic trebuie condamnate și urmate
de pocăință.
Încă din secolul I d.H., Părinții Apostolici atrag atenția prin scrierile lor asupra periculoasei lupte pe care omul o are de dus împotriva viciilor și păcatelor contra firii, fiind permanent îngrijorați de soarta celor ce păcătuiesc și trăiesc ca niște ,,hulitori de Dumnezeu''. Păcatul, stare de confuzie a sensului vieții, o răzvrătire nedreaptă împotriva Celui Drept, gravă încălcare a însăși firescului cu care creația întreagă a fost înzestrată de Creator, izvorăște din slăbirea credinței și aplecarea inimii spre pofte iraționale. Poftele iraționale sunt toate acele pofte care-l îndepărtează pe om de normele divine. Iraționalul este opusul Rațiunii veșnice. Firea umană are niște legi sau principii după care ea se conduce, fiind așezate în noi încă din momentul conceperii noastre de către Dumnezeu. Păcatul tinde să le altereze, să deregleze raționala lor funcționare. Prin contracepție de pildă, chiar dacă metoda se revendică drept o descoperire științifică modernă acceptată de omul contemporan, norma firii, conform căreia în urma relației conjugale dintre soți femeia rămâne însărcinată, este suprimată, înlăturată de iraționala poftă carnală care, ajutată de metoda contraceptivă utilizată, își atinge mulțumită scopul: evitarea sarcinii și extazul erotic. La fel de iraționale sunt și beția, îmbuibarea, cearta, mânia etc.
Pentru cei care se revoltă atunci când se discută de către Biserică asemenea teme trebuie precizat faptul că Biserica privește acest aspect din perspectiva firii umane paradisiace nealterate, prin ochii lui Dumnezeu, arătând totuși mare îngăduință față de omul păcătos, iertând de 70 de ori câte 7 păcatele lui, dar fiind sinceră cu el, explicându-i condiția și rostul vieții umane pe acest pământ: ,,nașteți și vă înmulțiți '' Mi s-ar părea strigător la cer ca Biserica să aprobe păcatele noastre din rațiuni lumești, și o lașitate neiertătoare dacă ar tăcea și nu ar zice nimic de frică sau teamă de consecințe. Ce va da în schimb omul dacă își pierde sufletul... . Biserica dacă nu ia în calcul menirea sa martirică nu mai e Biserică, e doar un Cămin Cultural.
O stare păcătoasă îi poate părea păcătosului ca fiind normală, el resimțind-o ca pe un fel de acomodare ,,nevinovată'' a sa la principiile modei sau spiritului lumii moderne desacralizate, lume care dă cu piciorul Providenței divine (Deuteronom 32,15). Câteva caracteristici specifice acestui spirit secularist sunt: inexistența remușcării, ceea ce duce la supremația iraționalității umane; discreditarea revelației divine; nihilismul distrugerii, conform căruia totul este permis, dar care constituie și izvorul îndoielii, suspiciunii, dezgustului, invidiei, geloziei, mândriei, revoltei, mâniei, blasfemiei; accentul pus, într-o lume revoluționată științific, doar pe eficiență și organizare în detrimentul iubirii și respectului etc. Vezi lucrările lui Serafim Rose, Nihilismul. Revelația lui Dumnezeu în inima omului, trad. Irina Dogaru, Ed. Anastasia, 1997 și Nihilismul - O Filsofie Luciferică sau Unde Duce Înțelepciunea Acestui Veac, trad. Tatiana Petrache, Ed. Egumenița, Galați, 2004.
Cunoscând însă efectele distrugătoare aduse în viața omului de plăcerile păcătoase, dar și pedeapsa lui Dumnezeu, Sfântul Clement Romanul ne recomandă tuturor să facem fapte bune, fapte de sfințenie “fugind de clevetiri, de legături spurcate și necurate, de beții, de răzvrătiri, de pofte urâte, de adulterul cel necurat și de ticăloasa mândrie''.
Lupta cu păcatul nu e ușoară, însă e necesară. Realizarea personalității morale depinde în cea mai mare măsură de voința noastră de a câștiga acest război și de armele cu care ne înarmăm (Efeseni 6.10-18). Astfel, dacă postul, rugăciunea și faptele bune exprimă felul în care credinciosul se opune tuturor ispitelor ,,până la sânge'' (Evrei 12,4), atunci credința, nerăutatea, bună-cuviința și dragostea, toate acestea pătrunse de harul divin, constituie armele biruinței și mijloacele sigure de întărire și susținere ale acțiunilor noastre mântuitoare de păcat. Sfântul Ignatie Teoforul le spune efesenilor că la temelia sau începutul oricărei acțiuni stă credința încununată la sfârșit de dragoste, două virtuți ce au ca efect frumusețea morală, afirmație întărită de autorul Epistolei zisă a lui Barnaba în felul următor: “Ajutoarele credinței noastre sunt: frica și răbdarea; iar tovarăși de luptă: îndelunga-răbdare și înfrânarea. Dacă acestea rămân curate înaintea Domnului, împreună cu ele se bucură înțelepciunea, priceperea, știința și cunoștința”.
