Interviu cu Prof. Univ. Dr. Ioan Sabău Pop, Universitatea Petru Maior Târgu-Mureș
- Vă situați, domnule profesor și avocat, printre foarte puținii din această țară care mai speră încă în stindardul dreptății, care au sesizat uriașa nedreptate și inadmisibila situație creată de legiuitorii noștri - aceea ca urmașii foștilor grofi despăgubiți odată de statul român să poată revendica bunurile mobile din Transilvania. Dar pentru a ajunge la durerile de azi și la pricina lor trebuie pornit de demult, de la reformele agrare. Care este de fapt începutul poveștii, domnule Ioan Sabău Pop?
- Împroprietărirea a fost promisă în anul 1917, pe front, de către Regele Ferdinand, iar Reforma Agrară s-a legiferat treptat. În 1917, Parlamentul refugiat la Iași a înscris dreptul de expropriere în Constituție; cu scopul de a putea face împroprietăriri la comunitățile sătești sărace. Apoi Legea s-a aplicat în mod progresiv, pe regiuni istorice: pentru Basarabia a fost adoptată în 1920, iar în Vechiul Regat, Transilvania și Bucovina, în 1921. Au fost expropriate circa 6 milioane de hectare, din care aproape 4 milioane de hectare de teren arabil, adică 66% din suprafața stăpânită de marii proprietari. Au primit pământ aproximativ 2 milioane de familii țărănești. După Marea Unire, tânărul stat român a recurs grabnic la reforme sociale și economice, care, în Transilvania, au fost orientate spre înlăturarea împilării milenare și ștergerea reminiscențelor feudale întreținute și cultivate de grofii unguri, până în secolul XX, în care valahii și religia lor ortodoxă erau “tolerați spre binele public al nobililor”, după cum stă scris în Tripartitul lui Werboczi, de la 1554 și în Constituțiile Aprobate de la 1653 ale Transilvaniei. Ca atare, România a adoptat Legea Reformei Agrare pentru Ardeal, Banat și Crișana, la 30 iulie 1921, care a stârnit reacții vehemente din partea Guvernului Ungariei și a “optanților unguri”.
- Cine erau, în fond, acești optanți?
- Prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 s-au statuat o serie de măsuri care priveau România și Ungaria. Interesează aici faptul că Ungaria a fost obligată să predea României arhivele istorice și de proprietate privind Transilvania și, totodată, pe locuitorii principatului, care au fost, până la Unire, cetățeni ai monarhiei habsburgice. Acestora li s-a pus la dispoziție un drept de opțiune, care trebuia exprimat într-un interval de timp de 6 luni, cu privire la cetățenia pe care o aleg la unul din statele succesoare: fie cea română, ca locuitori ai Transilvaniei revenită la România, fie cea ungară - sau cetățenia unui alt stat succesor, cu provincii istorice preluate din imperiu. Aproape toți marii proprietari și reprezentanții autorităților din Ungaria prezenți în Ardeal au preferat să nu recunoască și să nu accepte Unirea, optând ostentativ pentru cetățenia ungară, plecând în străinătate. Aceștia sunt optanții, dar efectele importante ale acestei opțiuni s-au produs de fapt asupra proprietăților din Transilvania. Ei au dezavuat Unirea și România, dar au chiar tupeul să ceară recunoașterea și menținerea privilegiilor.
- Dumneavoastră, fiind unul dintre puținii inși care stăpânesc istoria dreptului succesiv în Transilvania, poate că reușiți să explicați aceste efecte pe înțelesul nespecialiștilor...
- Bunurile deținute de monarhia austro-ungară, ca stat imperial, erau de două categorii: prima revenea monarhiei bicefale și la dispoziția cancelariei imperiale propriu-zise, și a doua bunurile ce reveneau Ungariei, ca parte statală a monarhiei bicefale. Așa s-a născut și întâia dificultate de partajare a proprietății publice existente dinainte de 1867, an ce marchează apariția dualismului austro-ungar, deoarece bunurile din a doua categorie nu s-au transmis formal Ungariei, pactul dualist având atunci o semnificație pur politică. Se includ aici instituțiile publice, garnizoanele militare și grănicerești, cu teritoriile aferente, și numeroase proprietăți imobile construite din fonduri publice generate de entități înființate de împărații Iosif al II-lea și Maria Tereza, (astăzi în bună parte revendicate și retrocedate ilegal, subiect pe care îl vom aborda mai târziu). Dealtfel, după anul 1920, guvernul ungar a făcut mari eforturi să recupereze aceste bunuri sau să le transmită unor particulari de naționalitate maghiară. Cert este că bunurile de utilitate publică, aflate pe teritoriul Transilvaniei, au intrat oficial în com-ponența patrimonială a României, cu obligația de a plăti creanțe accesorii acestor proprietăți. Aceasta a avut loc pe principiul internațional al succesiunii statelor, adică, mai pe înțeles, statul care a dobândit un teritoriu, cazul nostru, Transilvania, prin Tratatul de la Trianon, dobândește deplin suveranitatea asupra acelui teritoriu, bunurile publice ale fostului Stat (Ungaria) îi revin obligațiile aferente acestui transfer.
- O situație aparte o prezintă însă regimul juridic al proprietății private - și despre asta aș dori să vorbim în continuare.
- Regimul juridic al proprietății private, în principiu, nu se schimbă, titularii dreptului de proprietate rămân aceiași. Disputa juridică care a amplificat conflictul cu optanții unguri și guvernul Ungariei, pe de o parte, și România, pe de altă parte a fost declanșată de Reforma agrară din 1921, când au fost supuse exproprierii, odată cu posesiunile princiare ale românilor bogați, și moșiile întinse care aparținuseră proprietarilor unguri, deoarece intenția statului român era de a aplica Reforma agrară, fără niciun fel de discriminare. Dar acest lucru i-a nemulțumit pe “optanți”, care au încercat să impună în favoarea lor o serie de privilegii, scop în care au făcut lobby la mai toate forurile politice și juridice atât în România, cât și pe plan internațional. Așa s-a ajuns la celebrul “proces al optanților”, de fapt mai multe procese, mai întâi în instanțele naționale, mai apoi în foruri și instanțe internaționale.
- În volumul Reforma agrară din România și optanții unguri din Transilvania înaintea Societății Națiunilor Unite, al cărei coautor sunteți, și în baza căruia purtăm această discuție, sunt cuprinse majoritatea documentelor și studiilor oamenilor de știință și autorităților juridice folosite de România în disputa optanților.
- Este adevărat, cu precizarea că au fost traduse dintr-o lucrare apărută în anul 1927, exemplarul, astfel unic, se află la mine în bibliotecă. Este o carte scrisă cu acribie științifică, în limba franceză, de personalități marcante ale timpului, eu am comentat și actualizat acele studii și documente. Textele cuprinse în acel volum apar pentru prima dată în limba română, la 91 de ani de la procesul optanților. Vedem, acolo, cum după înlăturarea regimului bolșevic al lui Béla Kuhn, cu sprijinul armatei române, s-a instalat la putere, în Ungaria, regimul condus de Miklós Horthy, care apoi s-a plâns Conferinței de Pace a Ambasadorilor de la Paris, susținând că prin măsurile de aplicare a legilor agrare în România, tratamentul juridic aplicat marilor latifundiari unguri “constituie o flagrantă violare a tratatelor”. Iată ce spunea în acest sens Paul Donnedieu de Vabre, pe atunci profesor la Facultatea de Drept din Paris și unul dintre cei peste 50 de specialiști de notorietate din toată Europa, la care s-au adăugat 33 de universitari din Elveția, Germania și Suedia, chiar și Chile, documente utilizate de statul român în diverse faze ale “procesului optanților”: “Exclusiva concentrare a terenurilor în mâna câtorva proprietari favoriza propaganda comunistă. Ea ar fi dus la o revoluție socială dacă pericolul nu era prevenit de măsurile de expropriere. Mai ales în România, spiritul acestor măsuri stăpânea pe reprezentanții din Adunarea Constituantă, încă din 1914 și au generat legile promulgate în 1917, 1918 și 1921 (...) Or, o categorie de posesori voiau să se sustragă de la legea generală. E vorba de proprietarii bunurilor aflate în Transilvania - ținut atribuit României prin Tratatul de la Trianon - care, uzând de un drept pe care acest Tratat li-l recunoștea, optaseră pentru naționalitatea maghiară. (...) Acordarea la străini a unei despăgubiri superioare celei pe care o atribuie naționalilor putea produce, în opinia publică, o iritație în stare să declanșeze dezordini, să compromită siguranța interioară și exterioară a statului”. Acest lucru este întărit și de principiul căruia trebuia să se supună părțile (adică România și Ungaria), impus de Comitetul celor trei (reprezentanții britanic, chilian și japonez) desemnat de Consiliul Societății Națiunilor: Nicio inegalitate nu trebuie să existe între unguri și români, nici în termenii legii agrare, nici în modul în care ea se aplică. Iată, principial, acei savanți s-au situat de partea României care avea dreptate să-și reorganizeze statul, să aplice reforme (precum și cea agrară). Erau de așezat rânduieli care să unifice administrativ și legislativ România, să democratizeze societatea românească, să se realizeze un progres economic după atâția ani de dezastru adus de nedreptăți seculare, dar mai ales de războiul devastator ale cărui efecte negative au afectat populația săracă și nu capetele încoronate.
- N-o să intrăm în complicatele tribulații juridice ale îndelungatului proces, e suficient cred să punctăm momentele importante...
- Optanții, sprijiniți puternic de guvernul ungar care a preluat ca pe o cauză proprie, au supralicitat pretenții exorbitante când au fost supuși exproprierii, au cerut un preț mult superior celui plătit proprietarilor români: se pretindea o despăgubire totală de peste 33 miliarde lei, care să se achite imediat; plata să se facă în franciaur și coroane-aur, cu o singură tranșă; plata a încă 20% pentru deranjul în proprietate, plus păstrarea unor mari proprietăți la alegere. Ceea ce ar fi însemnat, practic, zădărnicirea reformei și totodată împovărarea statului român peste puterile sale financiare. Țara era după război, vlăguită, fără forța de muncă a jumătate de milion de soldați morți în război. Dar excelenta pregătire diplomatică, darul oratoric și autoritatea de care se bucura reprezentantul principal al României la Liga Națiunilor, Nicolae Titulescu, au dus la acceptarea punctului de vedere că reforma agrară din România, în jurul căreia gravitau reclamațiile optanților, este o chestiune exclusiv internă a statului, în care Liga Națiunilor nu se poate amesteca. La fel că, prescripțiile Tratatului de la Trianon nu s-au încălcat dar Ungaria, văzând că pierde, și-a renegat semnătura propriului reprezentant, înlocuit apoi cu contele Apponyi Albert, un exponent al conservatorismului anacronic și aprig susținător al stărilor feudale complet depășite, care, folosind concepte vetuste, pleda în numele unei așa-zise “patrii maghiare sfinte”. Că în Europa, puterile sale sunt datorate Ungariei care, chipurile, a fost ciuntită teritorial. Apponyi, ca să știe cititorii, avea o ură viscerală față de români, populația “valahă” din Transilvania a fost cel care a inițiat legile de desființare a învățământului populației românești, a segregat populația românească, avea reflexe de-a dreptul atavice împotriva românilor, pe care dorea să-i scoată din istorie.
S-a inițiat un nou atac juridic la Tribunalul arbitral mixt româno-ungar, instituit prin art. 239 al Tratatului de la Trianon - dar asta abia în 1926, la cinci ani de la aplicarea legii agrare, pretextându-se că exproprierile de bunuri nu se fac din rațiuni de utilitate publică, ci ar constitui “lichidare de război”, contrară art. 250 al Tratatului de la Trianon. S-a dovedit că speța depășea competența Tribunalului arbitral și s-a ajuns, iarăși, la Consiliul Societății Națiunilor, unde Ungaria cerea un tratament de favoare, privilegiat, prin care “niciun bun care aparține cetățenilor noștri (...) să nu fie sechestrat, lichidat sau expropriat”. “Cetățenii săi” erau foștii latifundiari din Transilvania, în care, unele familii aveau întinse posesii de zeci de mii de ha, obținute prin silnicii în vremurile anterioare.
(Va urma)
