Ca fiecare român lovit din toate direcțiile de viață, stau și mă întreb cum se face că în țara mea nu există domeniu în care cuvântul de ordine să nu fie “lipsa”. Dacă în ziua de azi vreo minte luminată ar dori să caracterizeze România printr-un singur cuvânt, ori de-ar fi să i se pună o firmă țării ăsteia, acolo, deasupra ușii cu clopoțel, pe frontispiciu, ar trebui scris cu litere de-o șchioapă, “La LIPSĂ”. Ca un virus deosebit de activ, ca o boală extrem de contagioasă, ca o tornadă care adună în vârtejul său întreaga natură înconjurătoare, “Lipsa” ne-a invadat existența. Actorii, medicii, militarii, pensionarii de toate categoriile și nuanțele, sindicaliștii din mai toate domeniile de activitate, protestatarii mai mult sau mai puțin profesioniști, jandarmii, ba chiar și procurorii care au descoperit în România Edenul lor pământean acuză lipsa de solidaritate. Șnapanii de politicieni se scuză pentru ceea ce au promis în campanie și apoi nu le-a mai păsat prin lipsa de fonduri, lipsa unei legislații moderne, lipsa de timp (prea puțini patru ani...) sau prin lipsa de cvorum în diferite comitete și comiții, în plenul Parlamentului sau la ședințele de partid care, deși obscure, ne hotărăsc soarta.
Cei care, din tembelism, din înclinația spre trădare sau din dorința de a se îmbogăți peste noapte au amanetat pe nimic petrolul, gazele naturale, aurul, pădurile, flota comercială sau energia dau vina pe lipsa de investitori români, pe lipsa de potențial financiar, pe lipsa de tehnologie și pe lipsa de spirit antreprenorial românesc. Președintele invocă lipsa de viziune și lipsa de interes a guvernului pentru ceea ce el n-a făcut fiindcă n-a vrut, nu l-a interesat, nu a cerut încă voie de la stăpânii săi sau pentru că i-a fost prea lene. Prietenii parfumați cu miresme sorosiste verzulii, cei care au adoptat “#” ca semn al noii lor religii, se răzvrătesc perpetuu pentru lipsa de democrație, pentru lipsa de transparență a guvernului, pentru lipsa de compasiune a jandarmilor incendiați prietenos cu acele cocteiluri purtând numele unui ilustru revoluționar rus sau pentru lipsa de simț cetățenesc a acelora care, adunați mișelește în partidul “Ciuma Roșie”, conduc țara.
Între miile noastre drame zilnice, una izvorâtă din chiar inima Olteniei a acaparat orizontul zilnic al românilor. Ea ne demonstrează, clipă de clipă, că poliția națională plătită din belșug cu banii noștri se află într-o cruntă lipsă de profesionalism combinată cu acea lipsa de inteligență specifică unei țări suferind de nepotism cronic. Această dramă, ivită brusc din umbra anonimatului, ne mai arată că Institutul Național de Medicină Legală este departe de ceea ce credem cu toții că este, fiindcă duce lipsă de tehnologie cumulată cu lipsa de profesioniști. Tot așa, din nenorocirea caracaleană, am aflat că mult lăudatul STS, administratorul numărului de urgență 112, este și el plin de lipsuri. Îi lipsește aparatura cu care Serviciul se lăuda că lucrează de vreo trei ani, îi lipsește instruirea operatorilor, îi lipsește operativitatea și, ca în oricare instituție românească de importanță strategică, îi lipsește o conducere responsabilă.
Ce să mai vorbim despre Justiție? Ea, cucoana legată la ochi și cu balanța balansându-se periculos în mâna stângă, duce, în primul rând, lipsă de un ministru adevărat. Experimentele de până acum, cu personaje neafiliate politic sau cu politruci înmuiați până la piele în cloaca politicului, au adus-o până în pragul falimentului. Acum chiar, când scriu aceste rânduri, o nouă schimbare politică/profesionistă a fost pusă pe tapet, agitând orgoliile și așa tulburate care bântuie tăcute culoarele sinistre ale pașilor pierduți. Justiției românești îi mai lipsește un cod penal modern și, ceea ce știm cu toții din proprie experiență, pe Justiția românească o caracterizează lipsa obiectivității, lipsa de corectitudine și lipsa de imparțialitate, atribute care ar trebui să-i fie hainele de fiecare zi. Dureros, lipsește o răspundere reală a magistraților și respectul față de lege la toate nivelurile.
Pe plan intern ne lipsește un program de țară, un președinte care să merite această funcție, o democrație reală, un partid cu adevărat național, un guvern responsabil, o Bancă Națională care să urmărească bunăstarea financiară a românilor și nu a altora de peste mări și țări. Ducem lipsă, stimați concetățeni, de o armată cu adevărat națională. Ne lipsesc autostrăzile, căile ferate moderne, respectul administrației în raport cu cetățeanul care o plătește (oricât de sărac ar fi el) și ne lipsește, în mod evident, corectitudinea necesară relațiilor interumane care caracterizează oricare popor civilizat.
În politica externă ne lipsesc competența, corpul de diplomați iubitori de țară, verticalitatea în raport cu ceilalți actori de pe scena politică internațională, cooperarea între factorii interni responsabili, respectul față de noi înșine și, mai presus de toate, ne lipsește cu desăvârșire mândria de a fi român.
Nimeni n-ar putea enumera toate lipsurile aflate în prăvălia numită România. Când crezi că le-ai notat pe toate, o nouă lipsă apare, ca din neant, fără nicio avertizare prealabilă. Dacă noi, românii liberi și democratizați de peste trei decenii, ne-am specializat în ceva, atunci producerea de lipsuri pare a fi devenit domeniul în care suntem maeștri... Ne simțim în elementul nostru așa, jonglând veseli cu lipsurile mari și mici, importante sau neglijabile. Și, în această imensă aglomerare de lipsuri, specific poate indiferenței noastre ancestrale, se pare că nimeni nu observă ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze cu adevărat: Ne lipsește Viitorul!
