DISPREȚUL FAȚĂ DE OPERA ȘI PROVIDENȚA DIVINĂ (II)

S-a afirmat adesea că “răul” nu provine de la Dumnezeu, dar odată produs de liberul nostru arbitru trebuie să fie și el supus ordinii, fiind introdus în sfera puterii divine care ordonează totul. Astfel, Dumnezeu poate folosi răul ca pedeapsă în vederea obținerii binelui. “După cum oamenii răi, uzează rău de creaturile bune, tot așa Creatorul, care este bun, folosește bine pe oamenii răi”. Faptul că răul este acceptat de Dumnezeu ne demonstrează că acesta poate fi folosit drept izvor al binelui. Însăși mântuirea noastră s-a realizat transformând cele ce erau rele în bune.

Dacă răul există, nu ființial, ci ca expresie a întrebuințării greșite a voinței libere, el nu poate fi biruit de om prin forțele-i proprii. Lupta împotriva lui are sorți de izbândă numai dacă avem drept scut harul lui Dumnezeu. Or, tocmai concepția că aceste rele pot fi învinse doar de forța umană încurajează disprețul față de Providența, Întruparea, Patimile, Moartea, Învierea și Înălțarea Domnului, de întreaga operă de mântuire a neamului omenesc, evenimente divine soteriologice care nu mai apar ca fiind necesare vieții umane. Iar efectul imediat al acestui dispreț este revelat prin chiar actele comportamentale deviante ale omului secularizat. Într-un asemenea cadru de viață, lumea nu mai apare decât ca materie sau mijloc de satisfacere a unor nevoi ce țin exclusiv de plăcerea trupească, trupul omului fiind profanat continuu prin păcate. Omul autonom nu mai cunoaște și nici nu dorește să cunoască minunea sinergiei. El își poartă singur de grijă, tehnica de vârf și toate performanțele atinse în variate domenii științifice încurajându-l înspre construirea unei noi ere în care Dumnezeu nu mai încape și nu mai are ce face.

Expresia fundamentală a disprețuirii providenței divine este dezumanizarea omului. Acest dispreț neagă lucrarea lui Dumnezeu în lume (Ioan 5,17), contestându-I grija ce o poartă față de ceea ce El, din iubire, a creat, și poate fi descoperit în viața celor ce nesocotesc voința și lucrarea Lui.

Acestora lumea le apare “mai mult drept un câmp din care se poate câștiga sau peste care se poate domni sau în care poți căuta desfătarea” (Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Morala Creștină. Manual pentru Seminarile Teologice, IBM, București, 1985, p.147), fapt ce determină nu doar disprețul providenței generale, ci și a celei particulare. Dumnezeu are grijă de întreaga creație, deci și de indivizii care formează diferitele popoare ale lumii. Omul este obiectul special al providenței particulare, fapt recunoscut de regele David atunci când întreabă: “Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului, că-l socotești pe el” (Ps. 143,3)? Fiecare om în parte este obiect al providenței divine, nașterea și moartea nefiind evenimente întâmplătoare, ci dirijate de însăși pronia divină, Dumnezeu putând pătrunde în toate amănuntele vieții fiecăruia dintre noi.

În pofida abundenței învățăturilor creștine care vorbesc despre actele proniatoare ale lui Dumnezeu, conștient sau nu, i se neagă providenței divine acțiunea de conservare, cooperare sau conlucrare, guvernare sau cârmuire, prin care Dumnezeu se manifestă în universul creat de El. Astfel, în vreme ce Creatorul lucrează prin asemenea acte în vederea desăvârșirii lumii, viața intimă imorală a omului le sfidează continuu, disprețuind toate tainele Bisericii lui Hristos prin care El îngrijește lumea. Disprețul omului față de rolul și lucrarea lui Dumnezeu în universul creat de El atrage cu sine și disprețul față de taina trupului său. Ignoranța prezenței divine în aspectele cele mai intime ale vieții omenești este o atitudine contrară actului ontologic divin al creației omului și exprimă starea accentuată a decăderii firii umane și a relațiilor interumane. Izolarea providenței cerești prin afirmarea providenței omenești înseamnă și extinderea coruptibilității la nivel mental și fizic. În această stare, atât trupul, cât și sufletul suspină datorită lipsei perspectivei învierii și mântuirii, iar instaurarea rațiunii umane în centrul universului este pe cât de iluzorie pe atât de opacă. În ciuda ordinii pe care rațiunea umană egocentrică vrea s-o susțină, cel mai adesea lucrarea ei generează anarhie și suferință.

 

Lasă un comentariu