- Interviu cu prof. univ. dr. Ioan Sabău Pop, avocat -
“O stăpânire nedreaptă, chiar milenară, nu poate fi considerată legitimă în drept” (citat din Poincare - președintele Franței)
- Care a fost, până la urmă, finalitatea acestui proces care a ținut agenda Europei timp de peste 7 ani?
- Disputa pasională dintre lumea modernă, progresistă, cu fața spre viitor, reprezentată de echipa liberalului democrat Titulescu, sprijinit de Alexandre Millerand, ex prim-ministru al Franței, și de un maestru al dreptului internațional, Sigmund Rosenthal, s-a finalizat cu înfrângerea lui Apponyi și îngenuncherea concepției sale hungariste, retrograde, feudale, profund anacronică și nedreaptă. La finalul conflictului internaționalizat cu optanții unguri, strălucitul diplomat și om de drept Titulescu spunea: “Când un Stat, în lupta sa pacifică de toate zilele, susține o teză dreaptă, cu fermitate și curtenie, și pune în slujba ei nu simple recriminațiuni de ordin național, ci rezistența pe principiile mari internaționale cari stau la baza raporturilor actuale între State, punctul lui de privire sfârșește prin a se impune”. Voluminoasa și mincinoasa documentație a Ungariei nu l-a putut convinge pe președintele Franței, Poincaré, determinându-l să enunțe o celebră afirmație: “o stăpânire nedreaptă, chiar milenară, nu poate fi considerată legitimă în drept”; ca răspuns al său la concepția hungaristă venită din negurile istoriei și duplicitatea descoperită.
Până la urmă, dreptul de proprietate al optanților s-a transformat în drept de creanță, constituit prin două fonduri, cel de la Bâle (Franța) și Fondul Agrar creat prin Acordul de la Paris la o bancă din Basel (Elveția), România efectuând acolo toate vărsămintele la care a fost obligată, în franci elvețieni și coroane-aur. România a plătit la propriu, din 1927 până în 1934, toate aceste proprietăți, adică echivalentul a 4,8 tone aur, plus 87.000.000 de dolari, despăgubiri de război care îi erau datorate de Ungaria, care nu au mai fost ridicați, ci s-au vărsat pentru optanți - și, peste toate acestea, pentru a încheia definitiv diferendul, Brătianu a decis să se dea încă 10% ca răscumpărare maghiarilor. Sunt documente prin care Brătianu a plusat cu 10%, pentru așa-zisul “deranj în proprietate”, din rațiuni de a închide acest contencios și pentru a stabili, în sfârșit, cu Ungaria relații normale.
Trebuie precizat că legile de reformă agrară românești au fost luate și aplicate pe picior de perfectă egalitate: țăranii români, secui și unguri din Ardeal au beneficiat, ca și țăranii români din vechiul Regat, de repartiție de pământ. Nu cunosc nici o lege de împroprietărire dată de statul maghiar pentru ungurii ori secuii din Transilvania, căci despre români nici nu poate fi vorba: ca-n bancul de la Radio Erevan cu bicicleta, nu li s-a dat niciodată, ci li s-a luat întotdeauna.
Reforma Agrară pentru Ardeal, Banat și Crișana (iulie 1921) a fost primită favorabil de Statele Europene, de lumea civilizată, ca fiind cel mai progresist și de marcat gest al continentului.
Un compromis sinonim cu prostia
- Și atunci cum se explică ceea ce se întâmplă astăzi? De ce retrocedăm averi pe care statul român le-a plătit până la ultimul metru pătrat?
Compromisul este sinonim cu prostia, dar mai degrabă cu trădarea și hoția, la care s-au dedat fără excepție contemporanii care conduc în prezent destinele țării. Doresc să precizez că și atunci au fost ezitări - anii 1921-1923 - ca să se dea un tratament preferențial Ungariei, să se mai analizeze ritmul reformei, în special de către regele Ferdinand și camarila care urmărea foloase și avea simpatii nedisimulate, cu tragere profunde pentru dispariția monarhiei bicefale austro-ungare. Însă, la presiunea populară, în fața evidențelor generate de dramatismul perioadei pentru români, precum și a multor fruntași responsabili, a dobândit câștig acțiunea decisivă.
- Am spus și am repetat că, în principal, tot ce ni se întâmplă ni se întâmplă din cauza noastră. După anul 1990, nu mai putem să ne lamentăm că suntem prinși în păienjenișul jocurilor de interese din lumea contemporană, fără să știm. Nu, toate se întâmplă cu participarea noastră efectivă, iar ceea ce facem acum nu mai putem schimba. Privind cu capul plecat la scenarii care se fac în altă parte, autoritățile noastre trăiesc într-un compromis sinonim cu prostia. Începând cu anul 1990 s-au promulgat legi de restituire a proprietății, care mai de care mai stufoasă, s-a intrat într-un mecanism de interpretare și aplicare absolut aberant, cu portițe deschise pentru a sufoca omul obișnuit, micul proprietar, care a avut un plug, o căruță și o suprafață mică de pământ. În detrimentul lui, s-au dat satisfacții exagerate foștilor mari proprietari, unora pe bază de documentații contrafăcute ingenios, în laboratoare de specialitate. Figurează în procese ca prezenți și activi, persoane care au trecut de zeci de ani în lumea de dincolo, autoritățile noastre dorm. Numesc cazul marilor proprietăți latifundiare istorice, ce au aparținut grofilor și conților unguri, plecați pe alte meleaguri, care au fost o dată rezolvate. În România post-revoluționară s-a pornit intenționat cu stângul, începând cu guvernul lui Petre Roman. Prima lege a fondului funciar și Legea Privatizării nr. 58/1991 au făcut posibilă regruparea samurailor sau autohtoni, cum vreți să le spuneți. Aceste legi au reprezentat începutul răului. A urmat Legea nr. 1/2000, supranumită “Legea Lupu”. Aplicarea acestei legi a dus la distrugerea pădurilor, la dezechilibre majore de mediu. Amintesc și Legea nr. 10/2001, care a pus capac la toate; cu asta am terminat cu imobilele din România, vorbesc de cele reprezentative. În anul de grație 2005, a fost votată Legea nr. 247, care este o lege de trădare națională, asumată de Guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu. Este o lege care nu ține seamă de lucrurile și realitățile din România, deoarece a dat “liber la pește”, a dezăgăzuit totul, fără opreliști. Redeschizând răni istorice, ne-a întors la structura proprietății din secolele XVII-XVIII, dinainte de Răscoala lui Horea, readucând și reașezând rânduieli feudale, din care românii erau excluși! Fruntașii noștri, în special parlamentarii care, în majoritatea lor sunt amatori și ignoranți, ca și guvernanții, cu toții spun mereu că “nu avem legislație” Dimpotrivă, avem chiar prea multă legislație, dar incoerentă, discriminatorie, cu proceduri stufoase și complicate, descurajatoare pentru cei de bun simț și fără bani.
Aceasta este intenția celor care ne conduc și își albesc mereu biografiile, hoții la vedere, aproape că nu sunt excepții.
(va urma)
