Pe măsură ce regimul de ocupație își consolida pozițiile cucerite și autoritățile militare se instalau preluând toate treburile administrative, polițienești, confesionale etc., presiunile asupra românilor de a-și părăsi religia au căpătat proporții.
Dintre multe dovezi, pe care le vom invoca pentru a demonstra tragedia românilor, în speță a clerului și credincioșilor Bisericii românești, oferim, pentru început, unul din Sfântu Gheorghe, în care se regăsesc, sintetic, fapte prin care trecea întreaga Biserică românească și credincioșii ei. Preotul din orașul Sfântu Gheorghe, Gheorghe Grovu, trimite mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, la 8 noiembrie 1940, o scrisoare în care, printre altele, spunea că „am rămas lîngă sfîntul altar, ca să-mi îndeplinesc misiunea de preot și duhovnic în parohia ce mi-a fost încredințată spre păstorire. Atunci (după pronunțarea Dictatului de la Viena - n.n.) nu prevedeam toate nenorocirile prin care trebuia să trecem după ocupație". Referindu-se la biserica catedrală din Sf. Gheorghe, preotul Gheorghe Grovu arată că „a fost confiscată pe seama statului". Arătând că în jur au fost dărâmate mai multe biserici (Comolău, Bicsad etc.), preotul spune că „mai dureroasă e situația credincioșilor, cari au rămas fără preoți, în voia soartei (...). La sate lucrul e și mai dureros, căci credincioșii sunt chemați la primării, unde notarii, aproape cu de-a sila, îi fac să-și lase legea. Aici, dintre românii maghiarizați, un procent foarte mic au mai rezistat. Este adevărat că au și fost maltratați - bătuți pînă la sînge (…). Procesul de destrămare al credincioșilor Bisericii noastre este în curs și nu știm unde se va termina . . ."
În scurtă vreme, însă, și preotul Grovu și întreg clerul și credincioșii Bisericii românești vor asista la situații dintre cele mai dramatice, urmare a politicii de deznaționalizare și maghiarizare a românilor prin intermediul religiei din acest teritoriu cotropit de Ungaria. Iată cum descrie asemenea momente preotul Victor Gheorghe din Ghimeș Făget, într-un memoriu trimis episcopului său de la Cluj: „La vreo două săptămîni după ocuparea comunei mele, mi s-a prezentat comandantul postului de jandarmi din comună și mi-a comunicat că are ordin să-mi aducă la cunoștință că mai mult nu mai am voie să servesc românește în biserică, nici să predic așa, ci numai în ungurește, că ne-am ținut odinioară de episcopia de la Hajdudorog. L-am rugat să aducă la cunoștința superiorilor că eu nu am cădere să schimb limba liturgică și că în cei 6 ani (din 1912 pînă în 1918 - n.n.) cît am aparținut episcopiei pomenite, tot românește am servit…". Preotul atrage apoi atenția asupra faptului că el a continuat să celebreze liturgia tot în limba română, fără să mai predice. După trei săptămâni, același șef de post l-a apostrofat pentru motivul că nu predică, socotind aceasta „ca un protest", la care parohul i-a motivat că credincioșii fiind români nu poate proceda altfel. Ulterior, a fost chemat la „comanda militară a plășii", unde i s-a comunicat același lucru, și anume că „nu am voe să servesc românește". La aceasta, preotul a replicat astfel: „atunci nu voi mai servi nicicum (...), iar Comandantul mi-a comunicat că mă vor expulza ca pe dușmanul statului (s.n.)". În urma unor discuții mai îndelungate, comandantul militar a decis - după relatarea preotului - „ca să fac liturghia numai citită și în biserică, sub durata liturghiei, să cînte careva învățător de stat, cîntări ungurești de ale latinilor. Le-am explicat că aceasta este o absurditate, că nu putem face din sfînta liturghie un ghiveci rusesc. La urmă, după multe pertractări, s-a ajuns la aceea ca liturghia s-o fac citită, la urmă, predicată ungurește și la sfîrșit un învățător de stat să ne cînte „Himnusz-ul", după fiecare liturghie solemnă (…). De atunci liturghia mi-o celebrez citită și-o seamă de femei se pun în genunchi în durata liturghiei și plîng, iar altele își plâng amarul acasă". Cu bună dreptate, acest preot român semnala că „Așa o intoleranță se manifestă împotriva noastră de care nici nu mi-am putut închipui (...). Nu este nici un bun simț, nici înțelegere, nici respect de dispozițiile bisericești, că instinctele primitive dominează. Suntem acolo aproape unde au fost leproșii din Sf. Evanghelie . . .". Referindu-se la o conferință ținută la sediul plășii, unde el era singurul preot român, comandantul militar al județului a dispus ca preoțimea, învățătorii și notarii să facă tot posibilul ca românii „să-și lase credința. Să nu țină seama de nici o opreliște bisericească", pentru ca atunci cînd se va instaura administrația civilă, Biserica românească să fie pusă în fața „faptelor împlinite". Și acest îndemn „s-a executat și se execută prompt". Referindu-se la situația generală a credincioșilor români din această zonă, preotul Gherghel arată că, sub presiunile autorităților militare, a primarilor, notarilor și unor preoți maghiari, fenomenul de trecere a credincioșilor români la religiile maghiare s-a amplificat. în acest sens, el arăta că „în Ciucul de mijloc și de sus, sunt singurul preot român rămas și zilnic primesc câte 100 declarații de trecere la alte confesiuni. În alte locuri se afișează declarațiile (care se depuneau la primărie - n.n.) pe ușile bisericilor rămase pustii și de batjocură". În continuare, arată cum în parohia nou înființată, Coșnea, care aparținea până nu demult parohiei Frumoasa, un călugăr franciscan, pe numele P. Beniamin din Csik - Bomlyo - i-a ocupat casa parohială și a înscris credincioșii cu de la sine putere, precum și pe cei din filia Cingheș, care aparține parohiei Ghimeș Făget, luîndu-le în stăpînire și oficiind serviciile religioase". În același timp, preotul arată că „pe credincioșii noștri din Coșnea și Cingheș i-a terorizat notarul, primarul, învățătorul și jandarmii cu aceea că vor fi expulzați din țară dacă nu-și părăsesc ritul imediat. Fiind chiar lîngă graniță, alături de Regat (România - n.n.), de frică am cedat. Călugărul încă își are partea activă în actul acesta de misionarism deochiat". Acest lucru, spune documentul, se întîmplă și în cele 5 parohii din Bicaz, unde „…sunt expulzați zeci de familii țărănești, fără nici un motiv, părăsindu-și căminul cu nimica, în cap de iarnă, ruinați total materialicește și distruși sufletește. Preoții de acolo sunt expulzați și baptiștii jubilează". În finalul documentului se arată că împotriva acestor abuzuri, care calcă legea canonică, respectiv „canonul 98 din Codex Iuris Canonici", s-a ridicat un preot romano-catolic (cel mai corect preot din aceste părți) , dar „Comanda militară i-a făcut reproșuri, l-a amenințat, ba a fost și Ministerul (cultelor din Ungaria - n.n.) sesizat în Cameră", în sensul că ar fi un „obstacol în calea maghiarizării".
(Va urma)
