“Istoria reprezintă suma erorilor care ar fi putut fi evitate” Konrad Adenauer
Se împlinesc, în aceste zile de septembrie, șapte decenii și jumătate de la una dintre cele mai abominabile crime comise în Transilvania, de către armata și jandarmeria ungare, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: uciderea cu o cruzime ieșită din comun a întregii comunități evreiești din localitatea Sărmaș, localitate aflată în România, la puțini kilometric de granița cu Transilvania de Nord. Exterminarea a 126 de ființe umane, de la copii de doi ani la bătrânii de peste 80, se înscrie în ceea ce astăzi, în urma apariției de documente aparținând istoriei demografice, se poate numi acțiunea de epurare etică globală, declanșată în toamna anului 1940 împotriva populației civile, români și evrei deopotrivă, din partea de Transilvanie făcută cadou Ungariei fascisto-horthyste, de către Hitler și Mussolini, prin Dictatul de la Viena.
Doresc să mulțumesc distinsului istoric Ioan Ranca pentru datele pe care mi le-a pus la dispoziție în acest sens.
Crimele comise de armata și jandarmeria ungare, în toamna lui 1944, imediat după încheierea armistițiului dintre România și Aliați, sunt puțin cunoscute. În afară de îngrozitorul masacru de la Moisei (în Maramureș), care a avut loc în octombrie 1944, lista ororilor comise în satele din jurul Sărmașului, Turdei, Beiușului și Aradului este lungă. Uciderea la Sărmaș a 126 de ființe umane, doar pentru “vina” de a fi de o “altă rasă” și de altă religie, rămâne însă, prin premeditare, cruzime și împrejurările simbolice în care a fost comisă atrocitatea cea mai cutremurătoare. Cu stimă, Nicolae Nagy Talavera”.
Matatias Carp, delegatul Federației Uniunii Comunităților Evreiești, care a participat în februarie 1945 la deshumarea cadavrelor și la ancheta care s-a făcut, scrie: Sunt unul dintre cei care au trăit și simțit întreaga tragedie a populației evreiești din anii de prigoană. Sunt puțini aceia care, ca mine, au ascultat și înregistrat atâta durere evreiască. (...) Dar tot ce am trăit, văzut, simțit și auzit în cei patru ani de urgie nu poate sta alături de ceea ce am văzut la Sărmaș. Este peste puterea unei minți sănătoase, a unui om civilizat, să-și imagineze atâta cruzime și bestialitate (s.n.).”
Înscriindu-se pe linia masacrelor de la Oradour-sur-Glane, Lidice, Novi Sad, Kamianets-Podilskyi, Simferopol, Kalavryta, Hegyeshalom, Ip și Treznea și Moisei, cel de la Sărmaș, împreună cu cel de la Moisei au fost ultimele două mare masacre în masă din Europa, în cel de-Al Doilea Război Mondial.
S-ar putea discuta despre rolul întâmplării sau despre fatalitate în producerea tragediei de la Sărmaș. Localitatea se găsea în partea de sud a Transilvaniei, care aparținea României, la puțini kilometri de graniță. Timp de patru ani, evreii din Sărmaș au îndurat privațiunile războiului împreună cu românii și maghiarii, dar supraviețuiseră, în timp ce, în mai 1944, evreii din Transilvania de Nord fuseseră deportați de autoritățile ungare la Auschwitz. Dacă, la 5 septembrie 1944, în cadrul unui contraatac, localitatea nu ar fi fost ocupată de armata și jandarmeria ungare, cei 126 de nefericiți ar fi scăpat cu viață...
În general vorbind, în jurul nostru totul e mai mult sau mai puțin întâmplător; totul se eșalonează între certitudine și imposibilitate. Însă, atunci când probabilitatea ca un anumit lucru să se realizeze este aproape exclusă și acel lucru totuși se petrece, trebuie trasă concluzia că nu întâmplarea sau fatalitatea, ci o cauză reală a stat la baza evenimentului.
Cauza reală a tragediei de la Sărmaș constă în caracterul profund fascist al statului ungar din acea vreme, așa cum observă istoricul american Nicholas M. Nagy-Talavera - evreu ungur la origine -
în eseul The Anatomy of a Massacre: Sarmas 1944 (Anatomia unui masacru: Sărmașu 1944) publicat în Anuarul Centrului Simon Wiesenthal, vol 7, în ianuarie 1996, și înglobat în cea de-a doua ediție, revizuită, a cărții “The Green Shirts and the Others: A History of Fascism in Hungary and Romania” - (Cămășile Verzi și Ceilalți: O istorie a fascismului în Ungaria și România), apărută în 1996 în Center for Romanian Studies.
Eseul este un exemplu de cercetare istorică, detașare științifică și onestitate profesională. În el, Nagy-Talavera constată paradoxul că în statul român condus de Ion Antonescu, cu toată reputația de antisemitism a acestuia, evreii din Sărmaș supraviețuiseră, în condiții vitrege, dar supraviețuiseră. Explicația constă în faptul că regimul Antonescu, cu toată duritatea sa, nu fusese nici fascist și nici nazist: “Nu este nimic mai greșit decât să considerăm fascist regimul lui Antonescu, după februarie 1941. El a fost o dictatură militară de modă veche - dictatura personală a lui Antonescu. Această dictatură nu avea nimic ce ar fi putut-o compara cu ideologiile care erau forța motrice a sistemelor politice din Italia și în special din Germania” menționează istoricul Nagy-Talavera în capodopera sa A History of Fascism in Hungary and Romania.
Înainte de a reda in extenso eseul lui Nicholas M. Nagy-Talavera, cea mai completă și mai obiectivă documentare a masacrului de la Sărmaș, este necesar să povestesc despre șansa deosebită pe care am avut-o de a intra în posesia unor manuscrise care au contribuit în mod decisiv la elaborarea eseului: interviurile cu martorii care mai trăiau încă la începutul anilor '80 și care au constituit documentarea care, la rândul ei, a stat la baza interviurilor făcute de istoricul american. Ele au aparținut regretatului Vasile T. Suciu, un cercetător istoric renumit pentru hărnicia și probitatea sa profesională.
Unele dintre documente sunt extraordinare și, sper, vor figura într-o viitoare carte despre o colaborare transformată în prietenie de către cei doi istorici, unul evreu și celălalt român. Însă, acesta este deocamdată doar un proiect...
Cel mai semnificativ dintre documente mi se pare exemplarul din volumul nr. 7 al anuarului editat de Centrul Simon Wiesenthal, în care apare eseul Masacrul de la Sărmaș a lui Nicholas M. Nagy-Talavera, cu dedicația: “Pentru un prieten, prof. Suciu (și soția sa), fără de care restabilirea adevărului istoric nu ar fi fost posibilă...
