IGNORANȚA CUNOAȘTERII SENSULUI CREȘTIN AL VIEȚII (I)

Distribuie pe:

Motivul principal pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat este mântuirea neamului omenesc din robia păcatului și a morții, aducând omului în dar moștenirea vieții veșnice, dar și cunoașterea Lui, după cum Însuși afirmă: „Și aceasta este viața veșnică: Să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai timis" (Ioan 17,3). Întreg capitolul al 17-lea al Evangheliei lui Ioan prezintă rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru Apostoli și pentru toți credincioșii și exprimă în cel mai înalt grad necesitatea cunoașterii lui Dumnezeu ca pe condiție obligatorie pentru împlinirea sensului adevărat al vieții omenești. Cunoașterea lui Dumnezeu implică neapărat sălășluirea Duhului Sfânt în cei ce se alipesc de El cu credință, o stare de sfințenie către care suntem chemați cu stăruință: „Fiți sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt" (Levitic 19,2), sau în alt loc: Fiți, deci, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este"(Matei 5,48).

Mântuirea sau desăvârșirea finală în Dumnezeu a fost ținta spre care ar fi înaintat lumea dacă nu s-ar fi produs căderea protopărinților noștri Adam și Eva, de aceea creștinii cred că însuși sensul vieții s-a împlinit în Hristos, întrucât El a făcut posibilă realizarea mântuirii, astfel încât cunoașterea lui Dumnezeu reprezintă obiectivul final al vieții noastre, „starea de realizare autentică, prin puterea activă a lui Hristos sau Duhului Lui, putere care atestă sălășluirea lui Hristos în om și a omului în Hristos, prin iubire" (prof. dr. Dumitru Radu). Dar sfințenia sau cunoașterea lui Dumnezeu nu este numai o cunoaștere teoretică ori deductivă, ci și o adevărată trăire a prezenței lui Hristos, o coparticipare la sfințenia lui Dumnezeu, o dominare asupra materiei, triumful virtuții asupra patimilor și o creștere continuă a omului în Duhul Sfânt.

„Cel ce Mă iubește pe Mine va păzi poruncile Mele și Eu îl voi iubi pe el și Mă voi arăta lui" (Ioan 14,21), afirmă Mântuitorul nostru. Însă, a-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a-L trăi și a-L vedea, iar acest lucru de taină se realizează doar în Biserica Lui extinsă în timp și spațiu, unde credincioșii primesc puterea și viața lui Hristos și sunt îndumnezeiți, devin „hristoși în Iisus Hristos", fii după har ai lui Dumnezeu, sfinți.

Sfințenia a fost adusă în lume de Iisus Hristos și este har dumnezeiesc pentru oamenii care se învrednicesc să-L dorească și dobândească. Ca un bun al lui Dumnezeu, „sfințenia se cunoaște cunoscând pe Dumnezeu și se găsește găsind pe Dumnezeu: gândind la Dumnezeu, crezând în Dumnezeu, ascultând pe Dumnezeu și bucurându-se de Dumnezeu" (prof. Teodor. M. Popescu). Îndumnezeirea omului sau unirea lui cu Dumnezeu nu se realizează independent de natura care i-a fost dată spre stăpânire și împreună cu care a suferit pedeapsa primordială. Lumea, darul neprețuit al lui Dumnezeu, este mijlocul prin care omul poate să-L cunoască pe Cel care l-a creat și după al Cărui chip este. „Toată existența e făcută spre a fi atrasă sau spre a înainta, ajutată de Dumnezeul iubirii, spre unitatea tot mai mare și mai fericită a ei în El. Lumea fizică, deși nu e conștientă sau nu poate fi ea însăși conștientă de iubirea lui Dumnezeu, este făcută, și ea, ca mijloc al iubirii Lui față de oameni și, ca atare, să se arate tot mai străveziu El, cu iubirea Lui, prin ea sau ca oamenii să vadă în ea iubirea lui Dumnezeu, iradiind prin ea lumina dumnezeiască de care se umple, văzând-o coborâtă chiar în cele ale lumii fizice. Alt sens nu poate avea o lume atât de minunat orînduită pentru oameni și o umanitate atât de însetată de lumină prin vederea iubirii sau de o iubire care se arată prin lumina fizică și prin marea bogăție de sensuri spirituale care fericesc făpturile conștiente" (Dumitru Stăniloae).

Privită separat de Dumnezeu, lumea îi apare omului mediul cel mai prielnic pentru desfătare, când, devenit singurul dumnezeu, omul autonom se caută și se exprimă pe sine însuși. „În toate se caută numai pe el. Chiar dacă el năzuiește cu pasiune spre altceva, chiar în iubirea pasionată către un om, el se caută pe el însuși. Pasiunea lui e egoism. Căci în clipa când a încetat de a avea în Dumnezeu centrul și ținta vieții sale, și-a pus în el însuși centrul și ținta vieții lui" (Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean). În graba fugii lui de Dumnezeu, dar neînlăturându-și dorința de a-i lua locul, omul desacralizat optează pentru puține plăceri trecătoare, urmate de greutăți, de boli greu de suportat și la urmă de moartea totală. Desfrânările, susține Georges Habra, aruncă sufletul în întuneric, plăcerile și excitațiile necontrolate ale desfrânaților și dorințele lor sunt resimțite în suflet cu violență și durere. Desfrânarea, ca oricare altă patimă, fiind o abdicare de la duh (Georges Habra), de la sensul adevărat al vieții: sfințenia. Acest om nou nu sesizează întunericul în care trăiește, pentru el lumina lui Hristos nu are sens, precum nici comuniunea cu El și semenii săi, și aceasta datorită noului tip de ateism, după a cărui doctrină este negată în chip radical orice dependență a omului față de acel altceva, ateism ce prinde rădăcini în lumea finanțelor cu al său Templu-Bursa, și vestalele sale însetate de lux, nevroza colectivă a pasiunilor nebune și a erosului pervertit, o lume legănându-se deasupra prăpastiei, fără nicio consistență, populată de fantome și care riscă în orice moment să dispară (Paul Evdochimov).

Lasă un comentariu