În timpul lungii istorii a Transilvaniei, atât maghiarii, care ajunseseră aici în anul 1000 d.C, cât și românii, care se consideră descendenții coloniștilor din provincia romană Dacia, au pretins acest teritoriu. La sfârșitul Primului Război Mondial, președintele Woodrow Wilson s-a pronunțat pentru dreptul de autodeterminare al majorității românești din Transilvania și teritoriul a devenit parte integrantă a României. Numeroasa minoritate maghiară rămase iredentistă; ea aștepta intervenția Ungariei, apoi a Italiei fasciste și, în cele din urmă, a Germaniei naziste.
Deși Ungaria și România sunt țări vecine, tratamentul la care erau supuși și condițiile în care trăiau evreii din cele două țări diferea considerabil. Evreii din Ungaria erau asimilați, în timp ce gradul de asimilare a celor din România cunoștea multe fluctuații. Deși antisemitismul era în creștere, atât în Ungaria, cât și în România în perioada interbelică, evreii transilvăneni rămăseseră loiali Ungariei, chiar și după ce teritoriul fusese cedat României. Această loialitate a fost și mai mult întărită de corupția și antisemitismul românesc.
Invadarea Uniunii Sovietice de către Germania, în iunie 1941, a creat o situație complet nouă. În România, războiul a adus pogromuri - de exemplu la Iași - și deportarea evreilor din Bucovina și Basarabia în Transnistria, o zonă a Uniunii Sovietice ocupată de români. Acolo, românii au comis atrocități îngrozitoare împotriva evreilor. Cu toate acestea, românii au refuzat să dea curs cererilor naziștilor de a preda Germaniei populația evreiască pentru a fi dusă în lagărele de exterminare din răsărit.
Un număr semnificativ de evrei români au fost tratați cu o surprinzătoare moderație, printre ei și evreii din Transilvania de Sud, aflată sunt jurisdicție română.
În Ungaria, aripa conservatoare a clasei conducătoare, reprezentată de Regentul Miklos Horthy și de primul ministru Miklos Kállay, a protejat peste 800.000 de evrei, aflați sub jurisdicție ungară, de deportările nemților. Ei au folosit drept justificare faptul că, dacă vor ceda germanilor în această privință, atunci naziștii vor avea în curând pretenții „împotriva întregii elite maghiare". Cu toate acestea, antisemitismul continua și sporea; forțele pro-naziste, conduse de Bela Imredy, se puteau baza pe numeroșii suporteri antisemiți, proveniți din rândurile birocrației, ale clasei de mijloc și, mai ales, din rândurile studențimii și ale corpurilor ofițerești. Antisemitismul domina și în acele părți ale Transilvaniei încorporate Ungariei. La Carei, ofițeri și soldați unguri au profanat sinagoga. La Sighet, soldații unguri atacau în mod constant evreii. Unii ofițeri maghiari nu se împotriveau deloc planului german de a ucide toți evreii din Ungaria.
La 19 martie 1944 Germania a ocupat Ungaria, Kállay a fost demis și a fost numit un cabinet sub conducerea lui Imredy; Adolf Eichmann a sosit la Budapesta pentru a implementa, în Ungaria, „soluția finală".
Deși se temuse de complicații, Eichmann va mărturisi, mai târziu, că în Ungaria „totul a mers ca în vis". Deportările, care începuseră în mai, se desfășurau sub ochii întregii lumi, într-un moment în care războiul era deja pierdut. Autoritățile imredyste maghiare i-au depășit, în zelul lor de a-i expulza pe evrei, chiar și pe germani. Evreii unguri, cu excepția celor din Budapesta, au fost duși la Auschwitz. Acest record nu ar fi putut fi realizat fără deplina cooperare a liderilor imredyști.
Majoritatea ungurilor din Sărmaș, la fel ca cei din celelalte părți ale Transilvaniei, miza pe victoria germană. Ei credeau că, „dacă Hitler le dăduse jumătate din Transilvania, le va da și restul dacă va câștiga războiul". Cei mai mulți dintre maghiarii transilvăneni, deci și cei din Sărmaș, se comportau astfel, bazându-se pe ceea ce ei considerau a fi viitorul Ungariei: convingerea într-un destin comun ungaro-german. Această versiune a naționalismului ungar în 1944 - speranțele și temerile, standardele sale morale și intelectuale, mentalitatea sa - au jucat un rol crucial în desfășurarea evenimentelor din Sărmaș.
Timp de patru ani, granița cu Ungaria s-a aflat la mai puțin de jumătate de oră de mers pe jos de Sărmaș. Astfel, mulți unguri din Sărmaș au fost favorabili ocupării, la 19 martie 1944, a Ungariei de către Germania și a formării unui guvern imredyst la numai câteva mile depărtare de casele lor. A început o perioadă de provocări zilnice și incidente împotriva evreilor și românilor. După această zi, evreii din Sărmaș nu au mai avut o clipă de liniște.
Locuitorii evrei ai Sărmașului, la fel ca și alți evrei din Transilvania, se considerau maghiari loiali. Evreii transilvăneni și-au menținut identitatea lor ungară în timpul celor 20 de ani de guvernare română, ignorând îndelung onoratul obicei conform căruia o minoritate trebuie să susțină puterea guvernantă. Ei și-au păstrat această identitate în ciuda marilor neajunsuri economice, sociale și politice pe care și le-au cauzat. Așa după cum liderul democrat transilvănean Iuliu Maniu spunea: „Evreii din Transilvania au privit întotdeauna spre Budapesta".
Românii din Sărmaș nu nutreau o deosebită simpatie față de evreii de acolo sau din oricare altă parte a Transilvaniei. Evreii erau unguri în ceea ce privește limba pe care o vorbeau, sentimentele și cultura lor. Înainte de 1918 ei fuseseră loiali Ungariei, iar după 1918 rămăseseră o enclavă maghiară care opunea rezistență asimilării. Atitudinea țăranilor români din Sărmaș față de evrei era dominată de decență și rațiune. Nimic nu era mai departe de gândul săteanului român din Sărmaș decât să prade, să tortureze vecinul și, apoi, să-l predea pentru a fi măcelărit. După ocuparea Sărmașului de către unguri, în septembrie 1944, românii au privit instinctiv către evrei ca spre o altă minoritate persecutată ca și ei.
(va urma)
