Aproape jumătate din populația României trăiește în mediul rural, iar copiii de țărani care s-au stabilit la oraș poartă cu ei nostalgia satului din copilărie.
Din păcate, satul românesc tradițional nu mai există, decât foarte rar, în zone izolate. Principala cauză a dispariției așezărilor rurale este legată de migrația unui segment important din populația activă spre alte orizonturi, cu precădere în țări cu o economie avansată. Îmbătrânirea populației și o natalitate scăzută, lipsa unor locuri de muncă sigure sunt alte cauze ale depopulării.
Sunt legat de satul natal, de casa părintească, neînstrăinată, vorba poetului Grigore Vieru “Casa părintească nu se vinde/ Nu se vinde tot ce este sfânt”.
Săptămânal mă întorc acasă și găsesc tot mai mult pustiu. Curtea este năpădită de iarbă și troscot. Când intru în curte, un câine, moștenit de la părinți, mă așteptă fericit într-un coteț lângă un șopron, și plânge când plec.
Uneori am impresia că nici pomii fructiferi nu mai sunt atât de semeți ca altădată, iar când ies la poartă, ulița e pustie, fără larma copiilor.
Satul de altă dată nu mai există, doar în amintiri, sub crucile din cimitirul din deal. Nu știu cine se va mai implica vreodată în revigorarea satului natal. Situația este identică în marea majoritate a mediului rural. M-a deranjat mai zilele trecute discuția cu o domnișoară, crescută pe asfalt, care-i desconsidera pe țărani, afirmând despre o distinsă doamnă că este o “țărancă proastă”.
Nu doresc să intru în polemici cu cei care desconsideră țăranul român cu asemenea afirmații. Le reamintesc doar că satul românesc a fost purtătorul obiceiurilor, datinilor și tradițiilor poporului român; că țăranii sunt cei mai fideli creștini ai bisericii naționale, păstrători ai identității și ființei neamului românesc prin faptul că în sat a fost cea mai ridicată natalitate; în zona rurală se găsește majoritatea fondului funciar al țării, unde se produc alimente sănătoase; țăranii sunt cei mai preocupați români de protejare a mediului înconjurător. Un fenomen important, de care politicienii nu țin cont, este legat de faptul că satul nu este implicat în mișcări de stradă, niciodată nu veți găsi un țăran autentic dispus să intre în grevă sau alt protest.
Cum pot vremelnicii conducători ai României să salveze satul românesc? În primul rând, prin sprijinirea concretă a tineretului să se stabilească, să rămână în sat, prin dotarea cu mijloace de producție și un sistem de creditare adecvat.
Tinerilor care s-au născut la oraș, mulți analfabeți cu diplome universitare, să li se spună că vârfurile oamenilor de știință din România au origine țărănească, deoarece sunt fii de țărani și au fost învățați din pruncie cu greutățile. Astăzi, în învățământul superior din România mai sunt doar 4 la sută studenți proveniți din mediul rural, deși 45 la sută din populație trăiește la sate.
Satul românesc are nevoie de modernizare, nu de urbanizare. Pentru continuitate, oamenii de la sate au nevoie de locuințe moderne, magazine, unități de prestări de servicii cum existau pe vremuri în fiecare comună, ferme de producție vegetală și animală, asistență medicală, cadre didactice capabile să asigure un apostolat competitiv cu cel din oraș. Locuitorii satelor românești trebuie să fie motivați să rămână acasă. Este adevărat că acolo unde primarii sunt atașați de valorile civilizației moderne s-au implicat în introducerea apei potabile, a canalizării, promovarea energiilor regenerabile.
Poate cel mai important deziderat este legat de revenirea la relațiile interumane dintre locuitorii satelor. Mă refer aici la clacă, la obiceiurile legate de nuntă, de înmormântare, de întrajutorare a familiilor aflate într-un necaz.
În satul copilăriei mele, claca era la modă, se ajutau între ei vecinii, neamurile, prietenii, iar la înmormântări, la nunți participa tot satul cu ajutoare cu făină, ulei de mâncare, găini etc.
