În ultima seară a Festivalului de Artă Medievală pentru Tineret, de la Sighișoara, l-am întâlnit pe compozitorul Virgil Popescu, evoluând în formația lui Nicu Alifantis, “Zan”, alături de Horațiu Mălăele, Crina Mardare, Vanesa Radu, Relu Bitulescu și Răzvan Mirică.
- Cu ce ocazie această fericită întâmplare?
- Dacă nu era Alifantis, nu cred că veneam, pentru că nu-mi propusesem așa ceva. Deși auzisem de manifestarea asta, aveam multe alte treburi în București... Dar bine că Nicu a apelat la mine să-i orchestrez piesele, și mă bucur că sunt aici.
- Spectatorii prezenți la recital au avut o surpriză neașteptată, deoarece nu v-au găsit numele pe afișele spectacolului...
- Colaborez nu numai cu el, ci cu oricine altcineva, așa cum am acompaniat-o și am aranjat și orchestrația recitalului Silviei Dumitrescu de la “Cerbul de Aur”. De asemenea, o voi face pentru toți cei care mă solicită. Se apelează la mine ca la un profesionist, și nu ca la un om permanent. Nicu Alifantis nu are o trupă permanentă. Eu doar îi ajut la realizarea unor proiecte, cum am făcut la discurile “Voiaj” și “Nichita”, la care, de asemenea, am semnat orchestrațiile.
- Cum vi se pare ideea organizării acestui festival?
- E benefică, dă bine de tot în perioada asta de tranziție atât de uscată și de nesuferită pe care o traversăm cu toții, și e ca o minciună frumoasă, știind foarte bine că nu ne putem întoarce în evul mediu, toate intențiile acestor trupe vor să refacă, într-un fel, spațiul ăsta medieval, prin cântece, dansuri și reprezentanții teatrale specifice perioadei respective. Dacă te și ajuți un pic, și vrei să te reîntorci în timp, parcă te teleportezi în lumea...
....”Fanteziei” (n.n. acesta fiind titlul uneia dintre cele mai frumoase piese compusă de Virgil Popescu și interpretată de Oana Sârbu).
- Spuneți-mi, cum a fost turneul dumneavoastră din Japonia, atât de mult discutat?
- Interesant! A fost bine că mi-am strâns niște bani, cu care mi-am luat niște instrumente, și că am văzut o țară pe care nu cred că aș fi avut altfel posibilitatea să o vizitez, și mai ales Tokyo. Ca perioadă în viața mea spirituală, însă, nu a fost teribil de benefică. E adevărat că am luat contact cu lucruri noi, care aici nu mi-ar fi fost oferite, dar am suportat cu greu o stare de depersonalizare, ceea ce mă doare foarte tare, și cu greu mi-am revenit, mi-au trebuit multe luni după reîntoarcerea în România.
- Cum ați primit, de acolo, de departe, vestea că vi s-a acordat titlul de “Cel mai bun compozitor” al anului trecut?
- Asta, cu clasamentele, e iarăși o chestie pe care o detest. Practic, mi s-a acordat acest premiu în anul respectiv, în care eram în Japonia, datorită unei piese de popularitate - “Dacă te-am mințit cândva”. E ca o diplomă frumoasă pe care ți-o pui pe perete, dar nu cred că înseamnă foarte mult, pentru că nu toți cei care iau trofee (de exemplu, la Mamaia și Cerbul de Aur) merită. Mie nu-mi spun foarte mult distincțiile de genul ăsta. Nu m-a încântat, a fost o bucurie, dar “Cel mai bun compozitor” - asta aștept să se recunoască prin numărul de discuri vândute și sume extraordinar de mari de bani pe care le-aș avea în cont - așa aș fi într-adevăr “cel mai bun compozitor” al unui an, or, pentru că-ți dă un juriu (după ce s-au certat între ei) “las' că-i dăm ăstuia, ca să te-nveți minte”, pentru mine nu înseamnă nimic.
- Ca să încheiem într-un ton mai optimist - pentru că suntem în perioada estivală - cum își petrece compozitorul Virgil Popescu vacanța?
- Nu am vacanță, la mine tot timpul e vacanță! Eu, fiind liber profesionist, mi-e foarte greu să-mi creez un program strict în care să fie inclusă și noțiunea de “vacanță”. La mine orice început de săptămână poate să fie ceea ce pentru alții reprezintă vacanța sau invers. De exemplu, acum, pentru că sunt la Sighișoara, mă consider în vacanță, și pentru mine e o plăcere formidabilă să mă plimb pe străzi, să știu că nu trebuie să mă duc acasă să programez instrumentul sau să fac nu știu ce reclamă... Chiar dacă peste o oră și ceva am de cântat, mă consider în vacanță.
Sighișoara, 1996
(Din volumul “Colivia de vise”, Tipomur, 2003)
