Una dintre cele mai grele situații au avut-o Biserica și credincioșii români din Maramureș. Drama acestor comunități de credincioși români și a păstorilor lor rezultă, cu deosebită putere, din documentul nr. 725/1941 al Episcopiei ortodoxe române a Maramureșului, intitulat “Raport despre suferințele Episcopiei ortodoxe române a Maramureșului, în urma arbitrajului de la Viena”, aflat și în arhiva Arhiepiscopiei ortodoxe române din Cluj, document pe care l-am mai invocat în capitolele anterioare, vorbind despre acest centru religios românesc. Știut este că, în acțiunile pentru deznaționalizarea românilor, și din acest teritoriu străvechi românesc, ocupanții unguri au început cu atacul asupra Episcopiei Ortodoxe Române din Sighet, cu scopul desființării ei, ceea ce s-a și înfăptuit. În afara informațiilor deja furnizate în capitolul IV, reținem atenția cu următoarea relatare din documentul citat: “Cum ținta tuturor atacurilor ungurești era mai ales Episcopia Ortodoxă a Maramureșului, în frunte cu episcopul ei, chiar și în timpurile normale, și cum această Episcopie, cu întregul ei Consiliu eparhial, într-un moment dat, Duminică, 1 septembrie 1940, se trezi fără nici o apărare, serios amenințată, nefiind în siguranță nici măcar viața membrilor săi. În această situație excepțională și cu totul critică, se convoacă o consfătuire a Consiliului la care iau parte Consilierii eparhiali. Se constată că în fața bandelor ungurești iresponsabile, orice jertfă e inutilă și poate mult păgubitoare pentru Biserica din Maramureș, expunându-se episcopul, cu întreg consiliul, să fie terorizat și maltratat de aceste bande iresponsabile. De aceea se hotărăște: 1. P. Sf. Episcop Vasile (Stan n.n.) împreună cu secretarul și eventual un consilier să plece la Sibiu, locul designat pentru evacuare, și de acolo la București...”
Aceasta însă nu a însemnat autodizolvarea Episcopiei. A fost numit un vicar episcopesc, protopop Alexiu Lațiș, la catedrala episcopală a rămas P. C. Sa Arhimandritul Gherasim Agapie, iar administrator protopopesc al Sighetului, părintele Augustin Jolondeovschi. În același timp, tuturor preoților și protopopilor li s-a trimis Circulara pastorală nr. 74, prin care sunt sfătuiți să rămână la posturile lor și să-și îndeplinească îndatoririle duhovnicești, până la reglementarea situației Bisericii românești din teritoriul ocupat.
După cum am menționat, una din căile prin care regimul de ocupație ungară a urmărit să deznaționalizeze și să maghiarizeze pe credincioșii români a fost încercarea de a-i trece, pe unii cel puțin, sub jurisdicția episcopiei maghiare de la Hajdudorog. Prin această diversiune, ocupanții au scontat, evident, fără șanse de reușită, să dezbine pe români și în plan religios, să-i maghiarizeze “pe felii”, iar în final să obțină maghiarizarea, prin intermediul religiei și, respectiv, a instituției sale - Biserica -, una dintre cele mai ușoare căi, după ei, de a lichida naționalitatea românilor din acest teritoriu ocupat. Ne grăbim să punem la curent cititorul cu adevărul - atestat plenar de toate izvoarele ce ne stau la dispoziție - că ocupantul ungar nu și-a finalizat intenția. În pofida tuturor presiunilor exercitate asupra credincioșilor români și a păstorilor lor sufletești, unitatea românilor sub aspect național nu a putut fi zdruncinată în esența ei, întrucât nici existența celor două “străni” nu a fost de natură, de-a lungul a aproape două sute de ani, să zdruncine această unitate, deși strădania a fost nespus de mare, atât a ocupanților maghiari, cât și a celor habsburgi. Anii 1940-1944 au oferit forțelor străine o nouă dovadă că unitatea poporului român, ca etnie de sine stătătoare, istoricește formată, unitate de limbă, factură psihică și spirituală, de viață economică etc., a constituit acel fundament de granit care a fost inexpugnabil și pentru ocupanții unguri, cum a fost pentru toți ocupanții străini, de-a lungul celor două mii și mai bine de ani de istorie zbuciumată a poporului român, atât de încercat, dar atât de dârz în decizia lui de a rămâne El, la El acasă, chiar și într-o asemenea situație dramatică în care a fost pus în august 1940.
Dar iată faptele petrecute în Maramureș:
Cum este explicabil, “toată ura acumulată de cavalericul popor maghiar, cum îi place să se mândrească, s-a năpustit cu urgie mai ales contra Centrului eparhial Sighet. Reședința episcopală a fost ocupată de armată și mobilierul ce l-a găsit în ea a fost confiscat. Capela episcopală, care servea și de biserică catedrală și parohială, a fost demontată și îndepărtată; crucile de pe Reședință au fost doborâte cu focuri de mitralieră. Clopotele, armonioasele și scumpele clopote ale Episcopiei au fost demontate din clopotniță (...). Toate bunurile și înzestrările Episcopiei din Sighet și din eparhie au fost sechestrate și ocupate, confiscându-se. Părinții sufletești ai satelor, preoții ortodocși de preferință, au fost batjocoriți în chipul cel mai neomenos, unii maltratați și închiși și aproape toți alungați”.
Prima grijă a ocupantului, aici, ca de altfel în toate celelalte zone din teritoriul cotropit, a fost de a expulza preoții, ceea ce în Maramureș s-a făcut aproape până la ultimul cleric. După cum rezultă din raportul preotului consilier Ioan Rușdea, reprodus în documentul citat, în situația în care preoții români ortodocși au fost alungați și bisericile închise, credincioșii români “se roagă în jurul zidurilor (bisericilor - n.n.) care e singurul loc ce a mai rămas ca stâlp al nădejdii lor”. Presiunile asupra românilor ortodocși de a adopta confesiunea romano-catolică se exercitau pe foarte multe planuri, inclusiv prin intermediul bonurilor de alimente care deveneau valabile numai dacă era semnat de un preot catolic. În această situație, precizează documentul reprodus, “Mizeria și necazul au forțat pe mulți să treacă în urma acestei arme perfide și neomenoase”. Au fost situații când, în locul preoților alungați, Episcopia din Cluj a încercat să numească alți preoți, unii atunci hirotoniți, dar “autoritățile ungurești n-au admis instalarea noilor preoți”.
Ca și în alte zone ale acestei părți de țară românească, și aici, presiunea autorităților de ocupație asupra românilor s-a exercitat prin toate mijloacele posibile. Potrivit relatărilor ieromonahului Ghenadie Cojocaru care, referindu-se la situația din Sighet și Valea Porcului, arăta, într-o declarație înregistrată la Arhiepiscopia din Sibiu cu nr. 186 din 7 februarie 1941, că “Preoții care au rămas după ocupație au suferit cea mai mare prigoană din partea ungurilor, mulți dintre ei au fost bătuți și duși legați pe la închisori și purtați cu jandarmii din loc în loc, până când, la urmă, îi expulzau din țară (...). Unii credincioși au trecut la catolicism ca să nu fie persecutați (...) sunt amenințați prin dobă din partea autorităților (...) cari nu vor asculta vor suferi mari greutăți și vor fi scoși din țară”.
(Va urma)
