Țăranii Traian Oroian (în vârstă de 75 de ani în 1984), bătrânul Ioan Hulpe (96 de ani în 1984, dar încă foarte vioi) și fiul acestuia, Ioan Hulpe (în vârstă de 15 ani în 1944) povestesc restul evenimentelor. În noaptea de vineri, 15 septembrie 1944, ei au primit ordin de la membrii Gărzii Naționale să se prezinte la casa supraintendentului de lucrări publice în ziua următoare, la amiază, împreună cu carele lor cu boi și cu mâncare pe trei zile. Când au ajuns acolo, au găsit alți săteni, toți români, cu încă 12 care cu boi.
Sâmbătă, 16 septembrie 1944, la amiază, sătenii așteptau în căldura toridă, împreună cu cele 14 atelaje. La 2 după-amiază jandarmii le-au ordonat evreilor să iasă. După ce 20 de tineri fuseseră deja luați, grupul număra 68 de femei, peste o duzină de copii între 1 și 8 ani, peste treizeci de adolescenți (majoritatea sub 15 ani), 20 de persoane între 50 și 60 de ani și 6 persoane între 70 și 83 de ani. Evreii se temeau. Ei i-au întrebat pe jandarmi și pe consătenii lor, membri ai Gărzii Naționale, unde vor fi duși. Multe femei au început să plângă și se crease panică. Bărbații și femeile mai în vârstă, împreună cu copiii mici, au primit ordin să se suie în carele trase de boi; tinerii urmau să plece în marș, în grupuri adunate în jurul fiecărui car. Cel puțin câte doi jandarmi însoțeau fiecare car și procesiunea se puse în mișcare. Traian Oroian, un om hotărât, i-a pus pe cei doi Hulpe în capul coloanei. Ioan Hulpe, tatăl, era singurul care înțelegea maghiara la perfecție. “Lăsați-l pe el să meargă în frunte - pentru orice eventualitate”, își amintește T. Oroian că ar fi spus.
Coloana înainta încet prin Sărmășel. Evreii erau extenuați de foame și de cinci sau șase zile de sete. Chiar și boii sufereau. Oroian i-a spus lui Hulpe să le ceară jandarmilor, în maghiară, să permită adăparea boilor. Ei i-au răspuns: “Animalele care trag la jug au voie să bea apă, dar vă veți pierde viața dacă îndrăzniți să dați măcar un strop de apă animalelor din care sau celor care merg pe jos”. Românii au fost nevoiți să desjuge boii și să-i adape la o fântână, în timp ce evreii, în special copiii, cerșeau în van puțină apă.
La Sărmășel, Erzsebet Budai, de origine ungară, a văzut coloana și a recunoscut doi jandarmi, János Pánczel și Sándor Pál, care îi fuseseră colegi de școală, amândoi originari din Sărmaș. Ea i-a întrebat: “Unde îi duceți pe evrei?” Pánczel a replicat în universalul stil cazon: “Unde am primit ordin să-i ducem”. Doamna Budai a vrut să dea apă copiilor evrei, dar a fost alungată.
În timp ce umbrele înserării deveneau din ce în ce mai lungi, coloana nenorociților evrei părăsea Sărmășelul și se îndrepta spre șoseaua Cluj-Târgu Mureș, apropiindu-se de pădure. Dl. Oroian își aduce aminte că, la un moment dat, coloana s-a oprit brusc. Un soldat s-a dus să vadă care era cauza acestei întârzieri. Familia Hász se afla printre cei care urcaseră în carul lui Oroian. Dl. Hász stătea în picioare, alături de fiica sa maltratată, îmbrățișată de mama sa. Dl. Oroian a sugerat, “Domnule Hász, acum e momentul potrivit. Fugiți în pădurea de lângă noi. Jandarmul a plecat. O să reușiți”. Arătând spre soția sa și spre fiica sa plină de sânge, Hász i-a răspuns domnului Oroian: “Mulțumesc, Traiane, Dumnezeu să te binecuvânteze, dar nu le pot părăsi”. Și a rămas.
În cele din urmă, pe la apus, coloana a ajuns la kilometrul 61-62 de pe șosea, într-un loc singuratic: de o parte se găseau dealurile golașe ale Sascutului (unde așteptau, pregătite, gropile comune); de partea cealaltă era o fântână și, nu foarte departe, mai erau două căsuțe, una aparținea pădurarului Ioan Mocean, iar cealaltă ajutorului său, Ioan Aluași. Convoiul carelor trase de boi a primit ordin să se oprească lângă fântână. Evreii au fost puși să coboare și erau împinși cu brutalitate. Ei au cerșit pur și simplu apă. Cererii lor i s-a răspuns cu insulte. Evreii au fost siliți să se așeze lângă fântână, să nu se miște și să nu vorbească. Românii și cele 14 care de boi au fost trimise înapoi, la Sărmaș.
Aproape 40 de ani mai târziu, la 21 iunie 1984, călătoream, în amurg, pe aceeași porțiune de șosea, îndreptându-mă spre Cămărașu, unde locuiește acum, împreună cu soția sa, ultimul martor al evenimentelor acelei nopți, fostul ajutor de pădurar, Ioan Aluași. O milă mai încolo am părăsit drumul asfaltat și am apucat-o pe Cămărașu. De aici încolo se întindea un drum de țară.
Atât domnul, cât și doamna Aluași, în vârstă acum, trecuți de 70 de ani, lucrau în grădina de legume. După ce copiii din sat i-au strigat, m-am recomandat și le-am explicat motivul vizitei mele. Ne-am așezat în jurul mesei, la lumina unei lămpi cu gaz, și familia Aluași a început să povestească cele întâmplate în acea noapte de neuitat din 16-17 septembrie 1944.
În perioada respectivă, atât dl. Aluași, cât și dl. Mocean, care lucrau ca pădurari, trăiau împreună cu soțiile și copiii lor (șase și, respectiv, nouă copii) în două case din apropierea fântânii. La apusul soarelui ei au văzut sosirea carelor cu boi și au recunoscut imediat pe evreii din Sărmaș. Evreii implorau să li se dea apă; cei doi pădurari și soțiile au vrut să le dea apă, dar au fost goniți de jandarmi. Ei și-au trimis apoi copiii cu apă, dar nici ei nu au avut mai mult succes decât părinții lor. Dl. Aluași i-a auzit pe jandarmi spunându-le evreilor că vor fi duși “la Koloszvár”, adică la Cluj.
Jandarmii și câțiva membri ai Gărzii Naționale au intrat în casele celor doi pădurari și le-au spus să “stea liniștiți și să se țină departe de evrei, altfel...”. După lăsarea întunericului au sosit camioane încărcate cu jandarmi unguri. A apărut și o limuzină elegantă, iar un ofițer a descins din ea. Au fost aprinse câteva felinare cu petrol lampant și jandarmii, înarmați și purtând felinarele, au început să urce dealurile. A fost multă vânzoleală între camioanele staționate pe șosea și dealul din apropierea gropilor comune.
I. Aluași și I. Mocean, foarte alarmați, s-au ascuns în lanurile de porumb. Astfel, se aflau mai aproape de gropile comune, dar nu puteau fi văzuți. Ei își lăsaseră soțiile și copiii într-una din case, sperând că, dacă vor veni ungurii, femeile și copiii minori nu vor prezenta vreun interes pentru ei.
Dl. Aluași își amintește liniștea sinistră din acea noapte fără lună, prevestitoare a terorii ce avea să urmeze. După miezul nopții a avut loc un schimb de semnale luminoase între ungurii aflați pe dealuri și cei de pe șosea. Dl. Aluași, veteran de război, și-a dat seama ce va urma; el i-a spus dlui. Mocean: “Acum or să-i omoare pe evrei”.
(Va urma)
