BISERICA ROMÂNEASCĂ DIN NORD-VESTUL ȚĂRII SUB OCUPAȚIA HORTHYSTĂ 1940-1944 (XLI) ÎNCERCĂRI DE DEZNAȚIONALIZARE A ROMÂNILOR PRIN RELIGIE 4 OCTOMBRIE 1940

Distribuie pe:

O situație nu mai puțin ușoară a avut-o Episcopia de la Oradea. După cum rezultă dintr-un raport al acesteia, din 30 aprilie 1942 “În timpul după 4 octombrie (1940 - n.n.), Episcopia de Oradea ia o înfățișare jalnică. O mare parte din preoții rămași la posturile lor, urmăriți de jandarmi, intimidați, amenințați cu moartea, deportați la închisori și iarăși eliberați, dar numai cu condiția de a părăsi țara, s-au refugiat în România. În felul acesta, din 87 de preoți, câți erau la 6 septembrie (intrarea armatei maghiare), s-au refugiat 34 de preoți, au fost expulzați, în timpul de la 4-10 octombrie, 12 preoți și au mai rămas la posturile lor 41 de preoți, pentru păstorirea altor 108 parohii. Urmăririle, amenințările și intimidările din partea oamenilor administrației ungurești: notari comunali, jandarmi etc., n-au încetat nici după datele amintite, s-au continuat și continuă și astăzi, atât doar că preoții rămași la posturile lor s-au oțelit în răbdarea mucenicească”.

Care este explicația că ziua de 4 octombrie constituie o dată de referință în “Golgota” și a Episcopiei din Oradea? În ziua de 4 octombrie 1940, autoritățile militare de ocupație au început, în întregul teritoriu cotropit, o mare acțiune de expulzare a intelectualității românești. În câteva zile, numărul celor expulzați a fost de 11.519 persoane, numai din rândurile intelectualilor și al familiilor lor. În aceste împrejurări, a fost expulzat și episcopal Nicolae Popovici al Oradiei. Iată cum descrie evenimentele însuși episcopul Nicolae Popovici, în declarația dată în fața prim-procurorului O. Vasiliu, după sosirea în România: “În ziua de 4 octombrie 1940, pe la orele 11 1/2 s-a prezentat la domiciliul meu un agent secret, însoțit de un plutonier major de jandarmi, înarmat, care m-a somat, în numele legii, să-l însoțesc, la închisoarea Tribunalului. I-am cerut un răgaz de câtăva vreme, pentru a putea lua contact cu jurisconsultul și Consilierii Eparhiei, ceea ce mi s-a încuviințat. După o scurtă întrevedere cu aceștia, am dat urmare somațiunii ce mi s-a făcut, atrăgând atenția celor doi agenți unguri că e de prisos să fiu condus sub baionete, deoarece înțeleg să merg de bunăvoie la închisoare (...). Am fost condus la închisoare. Aici, după ce mi s-au luat datele personale, am fost dat pe mâna gardienilor, cărora li s-au dat instrucțiuni să fiu închis separat într-o celulă (...). Am stat în această celulă până la ora 20.30. Arestările au continuat până în faptul serii. Tot timpul cât am stat închiși, majoritatea gardienilor civili și militari au avut numai cuvinte de ocară și batjocură la adresa noastră. Aici am asistat la scene de un dramatism sfâșietor, căci se auzeau plânsetele copiilor români înspăimântați de groaza închisorii și a celor întâmplate în timpul zilei. Ostentativ și în scop de a ne batjocori și a ne face insuportabilă situațiunea în închisoare, au pestilențiat aerul cu golirea hârdaielor WC portative, din întreg penitenciarul (...). Pe la ora 20.30 s-a dat ordin ca toată lumea să iasă în curtea penitenciarului. Femeile au fost scoase în prima curte a penitenciarului; bărbații, în alta, alăturată, așezându-i pe trei rânduri, lângă un zid lung al penitenciarului. Acestui grup am fost atașați și noi. În față era postată o companie de soldați, comandată de un locotenent, care, provocator, dădea următoarele ordine: «Drepți, stânga împrejur! Arma la mână! Încărcați». Aceste comenzi erau de natură să ne înspăimânte și au produs panică în rândul femeilor care, auzind că e vorba de executare în masă, au început a țipa și unele au leșinat. Ordinele locotenentului continuau: «Controlați încărcătura! Încărcate?». Fiecare șef de pluton a raportat în parte executarea planului dat, repetând comanda: «Gata de tragere!».

Aproape toți eram convinși că vom fi împușcați, toată regizarea acestor demonstrații (era) aceea să ne insufle această credință. S-a dat ordine soldaților să ne înconjoare. Abia în acest moment ni s-a comunicat că vom merge la gară să îmbarcăm pentru o destinație necunoscută. Am ieșit din penitenciar, urmând convoiul femeilor, înconjurați de un foarte puternic cordon de soldați, sub comanda locotenentului (...). Ne-a stârnit o mare neliniște și surprindere faptul că am găsit în lungul

Bulevardului Regele Ferdinand, artera principală a orașului, înșirate tancuri, motociclete și camioane, împreună cu soldați înarmați. Mulți dintre noi am fost brutalizați în cursul drumului până la gară...

Aici, după aproximativ jumătate de oră de așteptare, înghesuiți într-o curte strâmtă, locotenentul a crezut că e necesar să ne atragă atențiunea că, datorită unui regim de favoare, se îngăduie membrilor acelorași familii să plece împreună. Când am fost chemat să mă urc în vagonul de marfă, nu am fost scutit de cuvintele triviale ale câtorva soldați și observărilor ironice ale unui funcționar superior din gară, care a strigat: «Domnul episcop urcă în vagonul de dormit». După ce am fost introduși într-un asemenea vagon, în număr de 40 de persoane, ușa a fost închisă și plumbuită, fără să mai fie deschisă decât peste 13 ore în stația de frontieră, la Lokosháza. Menționez că în vagon nu era nici un scaun sau vreun alt articol de confort, care să ne facă suportabilă această penibilă călătorie. Toată noaptea ne-am chinuit în picioare, fără a avea posibilitatea de a închide ochii. De asemenea, aerul era complet confinat din cauza faptului că vagonul nu era aerisit și a faptului că fiecare își făcea necesitățile corporale în vagon”.

(Va urma)

 

Lasă un comentariu