După cum am menționat, în situația în care regimul horthyst de ocupație nu a putut converti masa credincioșilor români la una din religiile maghiare, s-a încercat subordonarea religiei ortodoxe de pe teritoriul Ungariei, care avea credincioși în primul rând români și apoi sârbi, prin intermediul unei eparhii ortodoxe maghiare, subordonată, bineînțeles, intereselor politice ale Ungariei. De altfel, o astfel de intenție a statului ungar a mai fost încercată și în anul 1934. În acest scop, guvernul ungar a “intervenit pe lângă toate patriarhiile ortodoxe din Răsărit, pentru a le hirotoni pe un oarecare St. Nemeth, ca mitropolit, pe care să-l numească apoi ca șef suprem al proiectatei mitropolii ortodoxe. Dar, în urma intervențiilor Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, acest scop al lor nu a putut fi îndeplinit. Cum acel Nemeth, fost plutonier major, s-a dovedit a fi un impostor, demascat chiar de către statul maghiar, sfârșitul aventurii sale a fost închisoarea” - după cum rezultă din documentul nr. 593 din 29 martie 1941, al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, trimis ministrului român al afacerilor externe.
De data aceasta, însă, profitând de împrejurările internaționale deosebit de grele ale statelor de unde proveneau creștinii ortodocși - România, Iugoslavia, Ucraina Subcarpatică etc., guvernul Ungariei horthyste nu s-a oprit la stadiul intenției. În acest scop, în ziua de 10 aprilie 1941, episcopul rutean, Vladimir Raici, de la Munkacs, care avea sub jurisdicția sa parohiile rutene și câteva românești din Ucraina Subcarpatică - a fost obligat să demisioneze și a fost internat la mănăstirea din Vacz. La 12 aprilie 1941, Horthy și Homan Bélint, respectiv regentul și ministrul cultelor ungar, semnează decretul prin care numesc pe Mihail Popoff “Vicar general al Bisericii greco-orientale maghiare și greco-orientale rutene (ungaro-ruse) și anume pentru biserica greco-orientală din Munkacs, pentru parohiile maghiare greco-orientale grupate în protopiatele maghiare greco-orientale din județele Bichiș și Bihor (...) și, în sfârșit, pentru parohiile greco-orientale maghiare din Secuime”.
Pentru a înțelege sensul acestui decret, sunt necesare câteva sublinieri referitoare la persoana lui Mihail Popoff și a împuternicirilor lui canonice. Mihai Popoff a fost cleric militar în armata țaristă care, după Revoluția din octombrie 1917, a emigrat în Bulgaria, în anul 1920. Ca preot rus, în refugiu, el s-a supus canonic Sfântului Sinod rus din emigrație, cu sediul la Carlovitz. În 1928 a mers în Ungaria, unde, în anul 1938, a dobândit cetățenia ungară. A făcut doctoratul în filozofie, la Debrețin. Pentru acte canonice foarte grave - potrivit înștiințării Sfântului Sinod rus de la Carlovitz, făcută Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române - “judecătoria bisericească” de pe lângă Sfântul Sinod rus a hotărât să-l oprească de la cele sfinte. Mai târziu, “cercetându-i-se mai cu amânuntul abaterile și insistând Popoff în rătăcire, el a fost caterisit de către autoritatea competentă, însărcinată de Sfântul Sinod rus cu afacerile disciplinare”. Despre caterisire, Sfântul Sinod rus din Carlovitz a înștiințat Patriarhia sârbească. Guvernul maghiar, și pe Savatie, arhiepiscopul ortodox din Praga, tocmai fiindcă, între timp, Popoff, “știindu-se prea păcătos și așteptând caterisirea, se sustrăsese jurisdicției Sfântului Sinod rus din emigrație, fără observarea normelor canonice și făcând act de neascultare canonică, disprețuind hotărârea autorităților sub a cărui jurisdicție se găsea”. Fiind vorba despre arhiepiscopul din Praga, Savatie, al cărui vicar era, acum, Popoff, este nimerit să amintim că și el era un schismatic, fapt care explică de ce a hirotesit și l-a numit pe Popoff ca vicar pentru Rusia Subcarpatică, fără carte canonică, ușurând lui Horthy să-l numească și el în această demnitate bisericească, prin încălcarea legilor bisericești referitoare la împuternicirile canonice. Oricum, Mihail Popoff nu a avut nicio calitate canonică să conducă o biserică, chiar una care a fost inventată de statul ungar cu un evident scop politic, de a dezrădăcina spiritual pe români, sârbi, ruteni etc., deoarece “din starea lui de schismatic derivă totala necanonicitate a actelor pe care le-ar săvârși în biserica ortodoxă și din necanonicitate, nulitatea lor de drept. Fiind apoi caterisit pentru abaterile lui, el nu mai este preot”. Lipsa de temei canonic a numirii lui Popoff, de către Savatie, rezultă și din faptul că însuși acesta conducea la Praga o organizație bisericească necanonică. Potrivit situației de atunci, competența jurisdicțională asupra ortodocșilor din Cehoslovacia aparținea exclusiv Bisericii Ortodoxe Sârbe, care instituise doi ierarhi canonici în Cehoslovacia, episcopul Gorozd, la Praga, și episcopul Vladimir Raici, la Munkacs, ambii aflați sub jurisdicția Patriarhiei sârbești. În niciun caz Patriarhia din Belgrad nu l-a hirotonit și nu l-a investit pe Savatie, fiind schismatic, cu dreptul de a conduce Biserica ortodoxă în Cehoslovacia. Iată, într-o sinteză maximă, împrejurările care au condus la apariția celui de-al doilea “Hajdudorog”, de astă dată greco-oriental, ca o diversiune politică și religioasă a statului ungar, pentru a maghiariza forțat, prin intermediul Bisericii, credincioșii ortodocși români și de alte naționalități nemaghiare, și a-și realiza astfel scopul final de suprimare a naționalității române din peisajul multinațional al Ungariei lui Horthy. De altminteri, statutul de caterisit a lui Popoff a deranjat însuși guvernul ungar, care a început, în anul 1942, să caute un succesor. Zadarnic! Niciunul dintre cei asupra cărora s-au oprit guvernanții de la Budapesta nu întruneau condițiile unei astfel de demnități bisericești. În final, guvernul ungar s-a lepădat de Popoff, care în vara anului 1944 a fost și arestat. Oricum, aventurierul Popoff a creat numeroase greutăți Bisericii Române Ortodoxe din vechea Ungarie și din teritoriul românesc cotropit după Dictatul de la Viena.
(Va urma)
