ANATOMIA UNUI MASACRU: SĂRMAȘ 1944 (6)

Distribuie pe:

Într-adevăr, la puțin timp după semnalele luminoase (făcute de jandarmi), evreilor de lângă fântână li s-a ordonat să se ridice și să urce dealul Sascutului până la gropile comune. Urcușul era foarte anevoios. Jandarmii au început să-i bată și să-i brutalizeze și o mulțime de vaiete și plânsete au urmat. Oamenii erau siliți să urce, de multe ori, cu doi copii mici în brațe.

Apoi a urmat o tăcere de moarte. Dl. Aluași putea auzi chiar pașii jandarmilor care patrulau, în întuneric, pe șosea. Deodată, sus pe deal (aproximativ la 200 de iarzi de ascunzătoarea dlui Aluași din lanul de porumb) s-a auzit un bocet cutremurător. În fața gropilor comune, evreii din carele trase de boi îi întâlniseră pe cei 20 de bărbați care săpaseră gropile în timpul zilei. Deoarece jandarmii nu doreau ca și hainele să fie îngropate, ei le-au ordonat evreilor să se dezbrace. În clipa aceea, evreii, stând goi în lumina slabă a felinarelor, își vedeau sfârșitul cu ochii.

După ce evreii au fost despărțiți în două grupuri - de 65 și, respectiv, de 61 de persoane - se pare că jandarmii i-au gonit spre gropile comune. Tirurile a două mitraliere s-au auzit împreună cu focuri trase din multe alte arme.

Vacarmul de gemete, strigăte și plânsete a sporit. Dl. Aluași, ca veteran, a putut distinge cu ușurință diferitele arme din care se trăgea - deși împușcăturile erau aproape estompate de țipetele de durere, care au continuat ceasuri în șir, până în zori. O grupă de jandarmi, după alta (fiecare fiind compusă din 10 persoane), cobora din camioanele staționate pe șosea și, printre strigăte și împușcături, se ducea să-i înlocuiască pe cei care obosiseră, ucigând. După ce se odihneau, jandarmii care reveniseră la camioane urcau iarăși dealul pentru a-i schimba pe cei care îi înlocuiseră la rândul lor. Acțiunea a continuat ore în șir.

Dl. Aluași s-a întrebat de ce a durat atât de mult. Oare era nevoie de atâta timp pentru a împușca 126 de oameni goi - majoritatea femei, copii și vârstnici? Dl. Aluași s-a lămurit abia în februarie 1945, când a avut loc exhumarea.

Victimele, așa cum indicau numeroasele rapoarte în urma exhumării, fuseseră bătute cu lopeți și alte obiecte dure și ascuțite, neidentificate, în afară de rănile prin împușcare, majoritatea aveau craniile fracturate.

Fracturile erau profunde, fără urme de gloanțe - uneori oasele membrelor și coastele erau secționate. Multe dintre victime fuseseră împușcate cu pistolul și asupra lor se trăsese de câteva ori. Aproape toți copiii, între un an și șase ani, nu fuseseră împușcați. Copiii cei mai mici au fost îngropați de vii - uneori ei se mai aflau încă în brațele protectoare ale părinților lor mutilați și asasinați. După toate probabilitățile, unii adulți, răniți grav cu paturile armelor, hârlețe și baionete, fuseseră zvârliți încă vii în gropi și apoi au fost acoperiți cu straturi de pământ.

Înaintea răsăritului, dl. Aluași a putut vedea, în lumina difuză a zorilor, jandarmi, urcând dealul cu hârlețe. Păreau că acoperă gropile comune cu straturi de pământ. Au coborât mai târziu, încărcați cu îmbrăcămintea victimelor, pe care au pus-o în camioane. Apoi, toată lumea a părăsit scena evenimentelor. Așa cum își amintesc dna și dl Aluași, ziua de duminică, 17 septembrie 1944, s-a bucurat de un răsărit superb.

Pál Kiss, un țăran ungur care, datorită faptului că știa bine limba română, lucra ca cenzor la oficiul poștal din Sărmaș, fiind și membru al Gărzii Naționale, a fost primul care a anunțat: “Acum evreii dorm bine. Am făcut tot ce trebuie ca să fim siguri de acest lucru”.

Familiile Aluași și Mocean erau cutremurate de experiența pe care o trăiseră noaptea precedentă, după cum la fel de șocați erau și sătenii din Sărmășel și Sărmaș, care auziseră, de la distanță, împușcăturile și strigătele. Dar sfârșitul zilei de 17 septembrie avea să aducă familiilor Aluași și Mocean ceva cu mult mai îngrozitor decât amintirile nopții anterioare. Membrii Gărzii Naționale, toți unguri din sat, au venit la casele lor și, ținându-și armele la vedere, i-au întrebat: “Ce ați văzut azi noapte? Ați auzit ceva?”. Ei i-au amenințat și i-au băgat în sperieți pe cei doi pădurari și familiile lor.

Temându-se pentru viața lor, Ioan Aluași și Ioan Mocean și-au părăsit locuințele împreună cu familiile și au fugit sub protecția nopții. Până la eliberare, ei s-au ascuns în pădure. Pădurile mișunau de refugiați, lor adăugându-li-se, după masacru, și supraviețuitorii evreilor din Sărmaș. Cei doi pădurari scăpaseră și ei în ultimul moment. Autoritățile maghiare, și în special sătenii, au organizat în următoarele săptămâni o adevărată vânătoare de oameni pentru a-i captura pe toți românii care puteau depune mărturie cu privire la evenimentele petrecute la Sascut în acea noapte.

Timp de trei sau patru săptămâni după masacru, o liniște de moarte se așternuse deasupra Sărmașului. Căpitanul Láncz și jandarmii săi s-au retras și noul comandant ungur, mult mai omenos, a aflat cu dezgust despre excesele predecesorului. El a amenințat cu pedepsele cele mai crunte ale legii marțiale pe toți cei care ar fi fost dispuși la cea mai mică cruzime și a dat asigurări tuturor că ordinea și dreptatea vor fi păzite. Din nenorocire pentru victime - evrei și români -, acest comandant ungur sosise prea târziu.

(Va urma)

Lasă un comentariu