Eșuarea diversiunii Popoff s-a datorat, într-o mare măsură, acțiunilor energice ale Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române pe lângă toate Patriarhiile ce puteau fi implicate în hirotonirea lui Popoff. Dar explicația de căpetenie a insuccesului rezidă în însăși natura spirituală, inclusiv în plan religios, a poporului român, de care - se pare nici Horthy și nici Popoff nu au ținut seamă, cum nu au ținut seamă predecesorii lor de dinainte de 1918. În acest sens, se impune subliniată realitatea că românii au avut legea lor, “legea românească” în planul vieții religioase, și anume apartenența lor la Biserica strămoșească. Conștiința unității naționale, manifestată în plan religios prin apartenența la Biserica lor pe care o considerau “românească” de rit oriental, a constituit o puternică armă de luptă a românilor împotriva unor improvizații ca cea a lui Popoff.
Desigur, dacă toată această diversiune ar fi rămas între coperțile dosarelor ori în paginile ziarelor nu i-am acorda nici astăzi vreo atenție. Dar lucrurile nu s-au oprit doar la numirea lui Popoff în demnitatea bisericească amintită. Cu ajutorul statului ungar, a autorităților de ocupație din teritoriul românesc anexat, Mihail Popoff a întreprins numeroase acțiuni pentru a subordona Biserica ortodoxă din acest teritoriu și, prin aceasta, de a nimici caracterul ei românesc.
În ceea ce privește subordonarea parohiilor ortodoxe din acest teritoriu, de către așa-zisa Episcopie greco-orientală maghiară, condusă de Popoff, se cuvine relatat faptul că guvernul Ungariei a beneficiat de urmările persecuțiilor, expulzărilor, maltratărilor clerului și credincioșilor ortodocși români, în sensul că el a reușit să subordoneze acesteia multe parohii ortodoxe.
Până în iunie 1941, 28 de parohii ortodoxe din Secuime, rămase fără preoți, au fost declarate parohii greco-orientale maghiare. În total, la acea dată, în teritoriul Ungariei existau 40 de astfel de parohii, respectiv pe teritoriul județelor Bihor și Bichiș. Aceste parohii aparțineau canonic de Episcopia română ortodoxă din Cluj (cele din Secuime) și de Episcopiile din Arad și Oradea (cele din Bichiș și Bihor). Aceasta, în timp ce guvernul ungar refuza să recunoască Episcopiile ortodoxe române din Cluj, Oradea, Sighet. Dar statul ungar, în mod intenționat, nu a recunoscut aceste Episcopii tocmai pentru a-și putea finaliza intențiile. Este adevărat că, după cum rezultă dintr-o adresă a Mitropoliei ortodoxe române a Ardealului, statul ungar nu avea niciun drept “să alipească la acea Episcopie comunități religioase care fac parte din alte eparhii. Dar nici credincioșii organizați în parohie nu pot decreta cu de la sine putere că vor să se deslipească de la Eparhia căreia aparțin și să treacă la o altă eparhie”, așa cum procedau autoritățile de ocupație care, sub presiuni, amenințări, bătăi, schingiuiri, smulgeau de la diferiți enoriași ortodocși “adeziuni” de apartenență la Munkacs.
Și totuși, în mai multe localități din acest teritoriu, credincioșii români ortodocși erau obligați, prin metodele la care ne-am referit deja, să ceară această alipire. Este adevărat că în această lucrare antinațională s-au găsit și câțiva rătăciți români, chiar clerici, care, vânzându-și sufletele “pe un blid de linte”, au ajutat la maghiarizarea unor români ortodocși. Cazurile au fost, este drept, cu totul izolate. Dar iată câteva dintre ele. Unul - petrecut la Oradea - îl reproducem, după cum este descris de preotul Andrei Lupșa, din acea Episcopie, în referatul pus la dispoziția noastră și intitulat: “Sub ocupația horthystă-fascistă între anii 1940-1944”, aflat în arhiva Episcopiei române ortodoxe din Oradea. “Prin luna decembrie 1941, administratorul bisericii ortodoxe maghiare din Ungaria, Mihai Popoff, a venit la Oradea și într-o sală de învățămînt a școlii nr. 11, avînd alături pe directorul școlii și pe preotul Hotăran, în fața cîtorva copii de familii ortodoxe române, dintre oamenii de serviciu de la Primărie, a anunțat înființată parohia greco-ortodoxă maghiară din Oradea. Totul s-a făcut în taină. Nimeni n-a știut de venirea lui Popoff la Oradea, nici ziarele n-au scris nimic despre el, nici un cuvînt. Tîrziu, prin ianuarie (1942 - n.n.) a ieșit la iveală această ispravă, cînd primarul orașului a propus, în adunarea generală a Consiliului orășenesc, să se voteze preotului bisericii maghiare ortodoxe din Oradea, un salariu anual de 2.000 pengõ.
(Va urma)
