- - Crâmpeie dintr-o mai veche și tot mai “demodată” declarație de dragoste și iubire. Nu numai dintre mine, însuratul, și o fată sau femeie nemăritată ori văduvă. Ci și dintre România și românii mei: “Draga mea dragă! Nu te pot iubi cu inima pentru că-mi este teamă că se oprește din ritmica ei zvâcnire. Nici cu mintea, pentru că ea este uitucă. Ca urmare, eu te iubesc cu sufletul, că el e veșnic”.
- - Așezările țării mele rezistă în timp și în spațiu, atât prin fiii lor, cât și prin ceilalți oameni care s-au perindat prin ele. Ca urmare, trecutul poate fi glorios, oferind speranța unui viitor luminos. Totul e să știm unde și cum să-l căutăm, pentru a afla cine am fost, cine suntem și cine vrem să fim!
- - În viață sunt deopotrivă bucurii, cât și păreri de rău! Fie chiar și numai dacă îmi readuc aminte de anii copilăriei mele. Bunăoară, de acei din vremurile când duceam cumințile și negrele mele bivolițe agnitene la păscut prin ierburile câmpurilor dinspre Coveș și Valea Stricaților. Atunci când stând cocoțat pe culmi de dealuri înverzite, mă credeam atârnat de firul unei rugăciuni, pornită spre înaltul și Dumnezeiescul senin al Cerului. Erau acele clipe fericite care mi-au mângâiat și emoționat copilăria și creșterea.
- - Curând după ce aviația severului și super-înarmatului Wehrmacht militar german începuse să bombardeze regala și făloasa Londră, cu avioanele sale zburătoare peste scurtătura apelor Canalului Mânecii, englezii premierului Wiston Churchill (1874-1965) au hotărât să își mute copiii și dăscălițele școlilor și grădinițelor din capitala țării în satele și cătunele cele mai îndepărtate și ferite de război. Printre acei mulți copii care aveau să nu uite acele vremuri liniștite și frumoase pentru ei (triste și extrem de periculoase pentru mamele, tații, frații și bunicii lor mai tinerei), se afla și fetița, de atunci, Ada Smith. Nimeni alta decât simpatica bătrânică de acum care este de o vârstă cu mine. Adică: de aproape 85 de ani. Cea care avea să transpună, pe hârtia tipărită a unei cărți, jurnalul însemnărilor sale intitulate: “Războiul care mi-a salvat viața”.
- - Sibiul și sibienii au “De toate, pentru toți”. Inclusiv un periodic al scrisului gazetăresc cu această titulatură. Preluată de la mai vechea mea emisiune de radioreportaje, divertisment enciclopedic și de muzică ușoară românească, de prin anii '60. Emisiune difuzată, pe la orele amiezilor fiecărui sfârșit de săptămână, de Radio București, actualul Radio România Actualități. Apoi, mai are acest mirific orășel medieval - super-modernizat, aglomerat, prăfuit, zgomotos și întortocheat, măcar două obiective de vizitat și de admirat. Unicate în lume: “Podul minciunilor” și Complexul Turistic, denumit în limba română “Împăratul Romanilor”, iar în cea oficial-imperial-austriacă “Remische Kaizer”. La care se mai adaugă și pitoreștile parcuri de promenade ale pensionarilor și mămicilor cu copii mici în cărucioare și în burticile lor: “Sub Arini” și “Dumbrava Sibiului”, cu vestita ei oază de verdeață și muzeistică “ASTRA” și “Grădina Zoologică”. Nu, însă, și așa-zisul “Părculeț al morților”. Acesta, fiind nu numai cel mai vechi, dar și cel mai puțin frecventat și cunoscut de către sibieni. În ciuda faptului că el apare consemnat pe harta localității încă de la sfârșitul secolului al XVI-lea. Dovadă că cartograful-cronicar medieval și italian Giovanni Morando Visconti îi itinerează denumirea chiar și în paginile ilustrate ale unui Ghid turistic, tipărit în anul 1790. Fac precizarea că macabra și năstrușnica lui denumire populară de “Parcul oamenilor morți”, iar în engleză de “Dead Men's Park”, provine de la faptul că el a fost amplasat între trei foste mici cimitire ale “Orașului de Jos”. Zonă edilitară dominată, actualmente, de cartierul “Terezian”. Denumire provenită atât de la masiva statuie din bronz turnat, înfățișând chipul bărbătos și trupul robust al mult-temutei împărătese habsburgice Maria Tereza, cât și de la cel mai arhitectonic pod rutier și pietonal sibian. Un adevărat colaj arhitectonic și sculptural, cu detalii decorative deosebit de expresive. Cele care stau arcuite peste apa de munte, limpede și rece, a râului Cibin. În vreme ce venerabilul pod sibian continuă să își vadă de rostul său în plăcuta ambianță de verdeață a unui lung și pitoresc șir de sălcii pletoase și plângătoare, împreună constituind un adevărat miracol peisagistic urban, așa cum rar se mai păstrează în marile și aglomeratele orașe ale țării.
NOTĂ: N-am a ști cât va mai dăinui, în timp, acest încântător peisaj natural și urban, de vreme ce se zvonește cum că ar urma transformarea cursului municipal al apei Cibinului în Bază Nautică și de Agrement. Nimic rău, în tot acest demers! Numai că se impune respectarea măcar a două condiții: amenajarea în amonte și în aval a câte unui mic baraj, ca și păstrarea și ocrotirea întregului șireag al bătrânelor și mereu tinerelor sălcii plângătoare și pletoase de pe ambele maluri ale râului! Și poate că astfel va fi ecologizat și dezastrul care persistă de 30 de ani pe suprafețele fostelor grădini legumicole și agricole ale CAP-urilor, situate la intrarea și ieșirea Cibinului din Sibiu. Acolo unde, printre bălării și mortăciuni, ciobanii își pasc, în voie, oile, vitele și caii, iar pescarii-braconeri îi aruncă undițele și năvoadele în bălțile imenselor gropi ale fostelor balastiere, pentru extragerea agregatelor de construcții.
