Dornic să-și cunoască patria, Nicolae Iorga, de timpuriu, a pornit “în drumeție”, purtându-și pașii prin toate ținuturile locuite de români. La capătul fiecăreia din aceste călătorii, el a strâns, în câte un volum, impresiile și cunoștințele culese, ajungând să dea la lumină unsprezece cărți cu asemenea cuprins. Parte din aceste volume de “note de drum și de prezentare a țării”, ieșite din pana lui, cuprind și pagini privind Biserica strămoșească, în timp ce altele îi sunt pe de-a-ntregul închinate.
În anul 1902, în urma unei călătorii în Ardeal și la Pesta, a tipărit volumul Sate și preoți din Ardeal (București, 1902), care, după cum însuși spune, “este cea dintâi lucrare în care un român din București cercetează viața conaționalilor săi, din hotare străine” și unde pe temeiul materialului adunat “pe încetul”, el, precum iarăși mărturisește, s-a găsit “povestind mai mult istoria culturală a românilor de peste munți, începând din vremuri cu totul vechi”. Din această pricină, “cetitorul e rugat să primească lucrarea... ca un întâi volum din istoria culturală a românilor ardeleni”. În același timp însă, cartea este socotită și “cea dintâi istorie bisericească științifică a românilor din Ardeal” și înfățișează, în prima parte, viața Bisericii Ortodoxe din Transilvania, până la unirea cu Roma; în partea a doua, situația socială și politică a românilor ardeleni, precum și împrejurările în care s-a făcut unirea; iar în partea a treia, situația religioasă din Transilvania de după anul 1700.
După o altă călătorie de trei luni de zile “aproape neîntrerupt”, făcută în “țara liberă”, el a dat la lumină lucrării: Sate și mânăstiri din România (București 1905; ediția II-a, București 1916), în care, alături de minunate descrieri de sate, se află și descrierea unora din lăcașurile sfinte din Moldova (cartea I-a), din Țara Românească și Dobrogea (cartea II-a) și din Oltenia (cartea III-a). Mulți ani mai apoi, într-o carte cu cuprins asemănător: Guide historique de la Roumanie (București, 1936), tot el a pus la îndemâna cercetătorilor câte o seamă de date istorice pentru numeroase din așezările românești, printre care se află și mânăstiri, schituri și biserici, - de data aceasta însă, de pe întregul pământ românesc -, iar în Istoria Bucureștilor (București, 1939) a rezervat multe pagini monumentelor religioase ale acestui oraș.
Vizitând o mânăstire sau o biserică, Nicolae Iorga a cercetat cu atenție sfinte odoare, odăjdii, argintării, țesături și broderii, pietre de mormânt, pisanii, inscripții și însemnări de tot felul, cărți de slujbă, precum și cărțile și manuscrisele de prin biblioteci. Rezultatele acestei migăloase munci au fost puse la îndemâna celor interesați, prin câteva din operele sale, ca: Manuscriptele Mânăstirii Cernica, Două biblioteci de mânăstiri, Ghighiu și Argeș, întâia, astăzi, la Academia Română. Catalog și extrase (București 1904), Vechile biblioteci românești sau ce se cetia odinioară în țările noastre, precum și volumele sale de Inscripții, care conțin un nesecat izvor de informații pentru istoria Bisericii noastre. Primul din aceste ultime volume, intitulat: Inscripții din bisericile României a apărut la București în anul 1905 și cuprinde inscripții culese din biserici și mânăstiri din Moldova, Țara Românească, Oltenia și din orașele Botoșani și București.
În prefața acestei fascicule, Nicolae Iorga ținea să precizeze că “în biserici și mânăstiri se păstrează, prin slovele săpate în aur și în argint, prin lespezile scrise ce acopăr morminte, prin pomelnice săpate în piatră la altare, prin piatra cu slove așezată deasupra ușilor, - amintirea trecutului nostru, care ni este scump, ori de a fost bun, ori de a fost rău, ori de cuprinde în el mari nenorociri, ori de vădește și câte o clipă de fericire”, și că “aceste pisanii și această scriere pe piatră s-au făcut totdeauna cu o evlavie, cu o iubire și cu o înțelegere deosebită”. Uimit de frumusețea lucrurilor ce întâlnea, învățatul istoric, în același loc, informa pe cititor, că: “în Moldova s-a dezvoltat o întreagă caligrafie lapidară cirilică, înrâurită de literele gotice ale sașilor din Ardeal și germanilor din Galiția”, că “în Țara Românească, frumusețea neîntrecută a maiusculelor Renașterii, înalte, rotunde, măiestru împodobite, a fost împrumutată din Veneția, pe calea tipăriturilor ce s-au făcut, puțin timp după 1500, cu meșteri de acolo ...” și că “și un scris și celălalt s-au desfășurat firește, în curs de mai multe veacuri, și până după anul 1830 datinile trecutului rămăseseră în această privință neatinse”.
Văzând bogăția de informație ce cuprind aceste inscripții, mai departe el afirma că: “asemenea pisanii au o înaltă însemnătate pentru istorie, căci ele lămuresc asupra tuturor oamenilor ce au îndeplinit în trecutul nostru o sarcină însemnată, asupra înrudirii lor, asupra dregătoriilor ce au dobândit, asupra ceasului morții lor și asupra atâtor întâmplări din viața lor”, că, “chipurile ctitorilor, zugrăvite pe păreți, arată înfățișarea și îmbrăcămintea acestor oameni”, că “limba bogată, vie și cumpătată, în care sunt scrise aceste inscripții, din vremea când se obișnuiește întrebuințarea și la prilejuri solemne, și pentru scopuri socotite ca veșnice, în margenile veșniciei omenești, a graiului nostru, - e un îndreptar nestrămutat pentru toate timpurile”, și că în această limbă “cercetătorul dialectelor, al schimbărilor încete ale limbii poate găsi lămuriri din cele mai prețuite”.
Încheindu-și prefața, Nicolae Iorga preconiza întocmirea și publicarea unei “colecții cât se poate mai completă a inscripțiilor din toată România, din românimea toată”.
Acestei prime fascicule i-a urmat, în anul 1907, cea de-a doua fasciculă, cu inscripții din orașele București, Buzău și Ploiești - și după ea broșura: Inscripții și însemnări din bisericile Iașului (București, 1907) -, iar peste un an, în 1908, volumul II din Inscripții din bisericile României, cuprinzând 1079 numere și cu inscripții de la unele din bisericile și mânăstirile din Bucovina, Moldova, Muntenia și Oltenia, precum și de la unele din orașele: Roman, Piatra, Bacău, Câmpulung-Muscel, Caracal, Craiova, Iași, Râmnicu-Vâlcea, Târgoviște, ș.a.
Alături de aceste volume, Nicolae Iorga a publicat și două volume de: Scrisori și inscripții ardelene și maramureșene (București, 1906), care formează volumele XII și XIII din colecția sa de Studii și documente cu privire la istoria românilor. Materialele inserate aici, amintind biserici de pe întreg cuprinsul Transilvaniei și constând din scrisori, acte, documente, manuscrise, registre mitricale, foto-copii de antimise, inscripții, însemnări de pe cărți ș.a., au fost adunate de el, în cursul unei călătorii făcute peste munți, în anul 1905, și sunt precedate de o seamă de “studii mărunte”, dintre care amintim: Istoria Bisericii românilor din Maramureș, Istoria protopopiatului “Inidoarei” și pe cel despre antimise, - toate fiind folositoare “pentru istoria bisericească și culturală a românilor ardeleni”.
Aniversarea, la 2 iulie 1904, a patru sute de ani de la moarea lui Ștefan cel Mare, oferă marelui istoric un nou prilej ca să vorbească despre trecutul bisericesc al Ardealului. Într-o comunicare, făcută la Academie, și purtând titlul: Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Mitropolia Ardealului (București, 1904), amintește mai întâi pe episcopii Ioan de Caffa, Macarie de Galați și Marcu, cel ce a stat la Feleac, care au păstorit în Ardeal înainte de Ștefan cel Mare, apoi arată cum acest evlavios voievod moldovean a întemeiat în Ardeal, Mânăstirea Vadului, și cum a înființat aici o episcopie, din ai cărei titulari pomenește pe: Ilarie, Varlaam, Anastasie, Tarasie și Gheorghe de Ocna, toți români hirotoniți de mitropolitul Moldovei. După aceasta, înfățișează parte din legăturile Țării Românești cu Biserica ardeleană, și vorbește despre episcopiile de la Geoagiu și Silvaș, despre unii ierarhi ce au păstorit aici, la Bălgrad și în Maramureș, și, în sfârșit, despre împrejurările în care Mihai Viteazul a ridicat mânăstirea sa din Alba Iulia, - folosind pentru aceasta o însemnare slavonă din anul 1627 a mitropolitului Petru Movilă de la Kiev.
