Întreaga operă istoriografică a lui Nicolae Iorga dovedește competența sa și în domeniul istoriei bisericești și cum până în timpul său pentru Biserica românească nu se întocmise încă o istorie completă, în anul 1908 el a început să publice Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor. Lucrarea, în două volume cu peste 900 de pagini, a apărut în anii 1908 și 1909 și s-a tipărit în tipografia Neamul Românesc din Vălenii de Munte. Este prima sinteză completă asupra istoriei Bisericii Române și în prezentarea faptelor înserate aici, autorul, precum însuși spune, nu a făcut „cronică a diferitelor eparhii confundate în aceeași serie cronologică, ci o istorie a vieții bisericești, așa cum ea se revarsă pe tărâmurile ce trebuie să fie în chip firesc atinse de dânsa".
Prefața lucrării, în care se subliniază importanța, nevoia și folosul unei asemenea opere, este urmată de o introducere ce înfățișează „începuturile vieții creștine la Dunăre și cele dintâi orânduiri bisericești în părțile noastre". Restul cuprinsului este împărțit în „cărți". Cartea întâia cuprinde „epoca slavonă", tratând despre: „întemeierea ierarhiei episcopale și a vieții mânăstirești" (partea întâi). „Legăturile Bisericii celei nouă cu catolicismul luptător" (partea a doua), „Ortodoxia de limbă slavonă în epoca lui Ștefan cel Mare" (partea a treia), „Biserica moldovenească supt Petru Rareș" (partea patra), „Curentul cel nou de cultură slavo-grecească în epoca lui Neagoe-Vodă" (partea a cincea) și „Curentul nou slavon în Moldova" (partea a șasea). Cartea a doua, îmbrățișând „epoca slavo-românească", vorbește despre: „Tipăriturile românești ale lui Coresi. Cea dintâi biserică reformată a românilor de peste munți" (partea întâi). „Lupta Bisericii moldovenești cu „recucerirea catolică" (partea a doua), „Politica religioasă a lui Mihai Viteazul" (partea a treia), „Întemeiarea înrâuririi grecești prin Radu Mihnea" (partea a patra). „Elenismul bisericesc în luptă cu slavonismul înviat și cu noul curent românesc din principate" (partea a cincea). „Viața bisericească a românilor și literatura bisericească de la 1653-1688 și legăturile nouă dintre Ardeal și Țara Românească" (partea a șasea) și „Lupta între stricta ortodoxie grecească și noul asalt al catolicismului, cu stăpânirea limbii poporului în biserică" (partea a șaptea). Cartea a treia - aflată în volumul al II-lea - cuprinde „epoca românească" și înfățișează: „Lupta pentru desăvârșirea unirii românilor de peste munți" (partea întâi). „Biserica românească din principate la începutul epocei fanariote" (partea a doua). „Bisericile românești din principate în legătură cu rușii și în luptă cu grecii" (partea a treia), „Introducerea limbii românești în slujba și în cântarea bisericească" (partea a patra). „Împrejurări ardelene de luptă împotriva unirii" (partea a cincea). „Biserica din principate în era războaielor ruso-turcești" (partea a șasea), „Învierea spiritului bisericesc prin reforma lui Paisie de Neamț" (partea a șaptea). „Unirea curentului religios paisian, sprijinit de arhiereii din principate, cu noul curent național de peste munți" (partea a opta). „Unirea tuturor curentelor religioase în opera lui Veniamin, mitropolitul Moldovei" (partea a noua). „Lupta Bisericii cu Statul și luarea ei în stăpânire de acesta. Organizarea bisericilor de peste munți" (partea a zecea) și „Amestecul Statului în biserica din România. Organizarea ei. Alcătuirea definitivă a Bisericilor românești de peste hotarele României. Încheierea" (partea a unsprezecea). La sfârșit se dă „Lista mitropoliților și episcopilor români", care-i cea mai completă și mai critic întocmită din câte se făcuseră până la apariția sintezei de față.
Din cuprinsul prezentat aici, pe scurt, reiese că această voluminoasă lucrare, sprijinită pe documente publicate și chiar inedite (a cărei informație, în unele cazuri, nu este încă depășită și de la care continuă încă să se plece în tratarea multora din problemele ce privesc trecutul nostru Bisericesc), înfățișează „viața bisericească în întregimea ei de timp și loc: vieața și faptele arhiereilor și călugărilor din mânăstiri și schituri, munca religioasă - culturală - literară - artistică a acestora, influențele străine, slave, grecești și rusești, rostul Bisericii noastre în Orientul ortodox, lupta cu catolicismul, legătura strânsă între bisericile românești din ținuturile subjugate și cea din principate" și dă „o deosebită atențiune Bisericii românești din Ardeal și pe scurt celei din Bucovina".
După trecerea a două decenii de la apariție, această vastă lucrare a fost scoasă într-o nouă ediție „revăzută și adăugită", purtând exact același titlu și apărând la București în Editura Ministerului de Culte, în anul 1928 (pe coperta exterioară: 1929) volumul I și în anul 1930 (pe coperta de afară: 1932) volumul al II-lea. Ambele volume au la un loc 926 de pagini. Cuprinsului primei ediții, - căruia, când nevoia a cerut, i s-au făcut unele precizări de date și fapte -, i s-au adăugat la sfârșit, la partea a XI-a, din cartea a treia, încă trei capitole: „Biserica românească înainte de marele război" (cap. VIII); „Biserica României unite" (cap. IX) și „Biserica unită" (cap. X), iar listelor de ierarhi, când a fost cazul, le-au fost făcute completările la zi.
Cercetările lui Nicolae Iorga asupra istoriei Bisericii Ortodoxe Române nu s-au oprit aici. Și după anul 1909, el a dat la iveală destul de numeroase studii din acest domeniu, și de aceea în prefața ediției a doua a Istoriei Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, amintind că „vechiul text a fost ținut în curent" cu studiile și cercetările date la iveală după apariția primei ediții, putea să adauge că acest lucru „i-a fost cu atât mai ușor, cu cât în drum a întâlnit mai ales tot ostenelile sale".
