Dimensiunile fenomenului aflat în atenția noastră nu se reduc nici la cazul Popoff și nici la informațiile pe care le-am furnizat deja, și care se referă mai cu seamă la anul 1940. Adevărat este că autoritățile ungare de ocupație au exercitat un „foc concentric" asupra românilor - clerici și credincioși - pentru a-și părăsi religia și pe toată perioada ocupației, până în ultimul moment. Și nu este fără importanță să amintim că, deși scopul urmărit de Ungaria în acest domeniu nu a fost atins, la proporțiile dorite, totuși, un număr de credincioși români au fost, sub presiunile descrise deja, convertiți la confesiunile de expresie maghiară. Potrivit Raportului Consulatului General al României la Cluj, nr. 5.110 din 30 septembrie 1941, până la acea dată în secuime, au fost trecuți în mod forțat la alte confesiuni: „În Sovata 600 de români au trecut la romano-catolici. Acest lucru s-a întâmplat și la Sân Andrei, Merești, Bolintineni, Tirimioara, Bezidul nou. La Voșlăbeni, românii (...) refuzând să accepte slujbă religioasă în limba maghiară, 46 dintre ei au fost ținuți închiși câteva zile. La Izvorul Mureșului, un mare număr de credincioși au fost eliberați din închisoare numai după ce s-au lepădat de religia lor. În Aita Seacă, județul Trei Scaune, au fost forțați să treacă la diferite confesiuni maghiare 98 de familii, deci, aproape întreg satul". Documentul menționează că „au trecut la alte confesiuni, totalitatea credincioșilor ortodocși, în următoarele parohii din Secuime: Biborțeni, 89; Porumbenii Mari, 191; Băcel, 605; Baraolt, 265; Bicsad, 1.491; Căpeni, 217; Comolău, 212; Micfalău, 1.528. Au trecut marea majoritate a credincioșilor din comunele: Cernatul de jos, 201, au mai rămas 2 familii; Aita Mare, 257, au mai rămas 36 de suflete; Aita Medie, 423, au mai rămas 3 suflete; Bățanii Mari, 468, au mai rămas 6 familii; Chinchiș, 545, au mai rămas 5 familii; Lisneu 548, au mai rămas 18 familii; Ozun, 778, au mai rămas 50 de familii; Sfântu Gheorghe, 2.119, au mai rămas 40 de suflete".
Numeroase documente atestă că în anii 1942-1944, presiunile autorităților de ocupație asupra creștinilor români pentru a adopta o confesiune maghiară au continuat. Un astfel de document, din 14 octombrie 1942, constata că „Autoritățile maghiare locale din Ardealul de Nord continuă să facă presiuni asupra locuitorilor români spre a-i determina să treacă la religia ortodoxă maghiară" (sau reformată). Se citează un caz din comuna Ciucea, județul Bihor, unde notarul „a convocat pe țăranii români din comună (și) le-a atras atențiunea că trebuie să treacă la religia reformată. Față de refuzul net al țăranilor, notarul le-a declarat că trecerea la această biserică nu le va aduce decât foloase (...). În fața unui nou refuz din partea țăranilor români, notarul i-a amenințat că îi va trece peste frontieră, iar averea le va fi confiscată". În aceeași comună, au fost chemați pentru concentrare douăzeci de români, la Cercul de recrutare Cluj, unde „li s-a spus că dacă vor trece la una din religiile maghiare vor fi lăsați la vatră. În caz contrar, vor fi trimiși pe front. În urma acestei situații, locuitorii români Petrișor Simion și Sabău Simion au trecut la religia romano-catolică, fiind astfel desconcentrați".
În același document, se citează cazurile a 6 factori poștali din comuna Florești, județul Cluj (Pop Vasile, Bîle Petru, Topan Gheorghe, Blag Vasile, Pop Dumitru și Peica Petru), care „au fost îndepărtați din serviciu pentru că au refuzat să treacă la religia romano-catolică". Iar alții, ca Stancu Dumitru, Moldovan Anuț, Turcu Simion, din comuna Aștileul Mare, județul Cluj, „au trecut la religia reformată" pentru a-și păstra slujbele comunale pe care le aveau. Situații similare s-au petrecut și cu alți români. Spre pildă, Gabor Ilarie, Gabor Ilie, Nestor Ion, din comuna Someșeni, Cluj, „au trecut la religia reformată după ce li se promisese că numai astfel vor fi menținuți în serviciile avute (…). Pentru motive asemănătoare, românii Senjobi Ștefan și Brăftălean Ion, din comuna Archiud, județul Mureș, au trecut la religia reformată".
(Va urma)
