Elocvente, în legătură cu modul în care au fost reprimați românii pentru a-și lepăda credința strămoșească, sunt următoarele relatări ale unor preoți reîntorși la parohiile lor, după alungarea ocupantului ungar, de către armatele române și sovietice, în toamna anului 1944. Reîntorcându-se după refugiu, preotul Ioan Popa, din Vîrghiș, și constatând urmările unui “Vandalism indescriptibil”, arăta, printre altele, că “Familii nu mai există, decât trei persoane izolate cari au scăpat de teroare, datorită unor împrejurări fericite”. Restul familiilor române “au fost trecute cu forța la religia unitariană. Trecerile s-au făcut în modul următor: într-o zi li s-au pus în vedere tuturor că dacă până noaptea la 12 nu vor trece la religia unitariană, la ora 12 se vor trage clopotele și toți vor fi omorâți. Astfel, au fost nevoiți să treacă toți la diferitele religii, dar foarte puțini au fost aceia cari, în decurs de patru ani, au cercetat (frecventat - n.n.) biserica lor”. La rândul lui, preotul Iacob Gheorghe, din comuna Belini, județul Trei Scaune, revenind la parohia lui, arăta că revederea cu enoriașii săi “a fost atât de mișcătoare, bucuria atât de mare, încât aproape nici nu mai puteau vorbi (...). Apoi, printre lacrimi, cu glas așezat, potolit, fără ură, fără dor de răzbunare (s.n.) au început să-mi povestească calvarul pe care l-au îndurat timp de patru ani. Mi-au povestit cum, în primele zile după intrarea armatelor maghiare în sat, au fost adunați toți românii și bătuți crunt (...). Deosebit de revoltătoare sunt procedeele pe cari le-au întrebuințat pentru a forța pe români să-și lase religia. Înainte au umblat, din casă în casă, epitropii celor două comunități unitariene și reformate, îndemnând pe oameni să-și lase religia. După ce au văzut că acest procedeu nu aduce niciun rezultat, într-o bună zi, au adunat pe toți românii, cu femei cu tot, în sala mare a Cooperativei și, acolo, un oarecare lt. col. din Baraolt, Comandantul Regiunii respective, sub amenințări, a poruncit formal să-și părăsească toți românii religia ortodoxă. Printre altele, zicea, bătând cu piciorul în pământ: Să fiu câine (Kutya legyek) de va mai reveni vreodată popă valah în Belini. La urmă, apoi, i-a silit pe români să cânte imnul național maghiar. Oamenii s-au risipit de la adunare, dar niciunul nu s-a dus să facă formele de trecere de la religie. La câtăva vreme, din nou au fost adunați românii, cu forța, tot în aceeași sală (...). Aici, din nou, li s-a poruncit românilor să părăsească religia ortodoxă, căci, de nu, oficialitatea (elöljároság) nu-și va lua nicio răspundere. La toate îndemnurile și amenințările acestea, credinciosul Bucșa Dionisie le-a răspuns: «Domnilor, eu, și odinioară, pe vremea fostei stăpâniri austro-ungare, am trăit aici și mi-am împlinit toate datoriile, dar am fost și am rămas ortodox român. Acum, și de data aceasta, tot ortodox-român vreau să rămân, chiar dacă pentru aceasta va trebui să-mi dau viața» (...) văzând că nu ajung la niciun rezultat, au început să-i asuprească. Nu lăsau pe români să-și scoată vitele la ciurdă, nu li se dădea carnet de trecerea frontierei pentru muncile agricole, pe bărbați îi arestau și-i țineau în pivnițe zile întregi; pe femei le prindeau și le duceau la jandarmerie și acolo le sileau să stea în genunchi pe boabe de porumb câte 4-5 ore de-a rândul (...). În felul acesta s-a făcut trecerea românilor (...) la confesiunile maghiare”.
Referindu-se la același fenomen, preotul Ioan Ranca din Comălău, arăta, la 14 octombrie 1944: “Credincioșii bisericii noastre, timp de patru ani, au fost batjocoriți, bătuți, boicotați, gospodăriile lor devastate (...) pentru ca, în cele din urmă, să fie forțați să treacă la religia reformată absolut toți”. Dar, arată preotul Ranca, “Odată cu descinderea mea în mijlocul lor, toți au revenit la vechea religie, cu mare dragoste” și că “atâta timp cât este vorba de doleanțele lor pot afirma că nu doresc altceva decât ca acei barbari cari le-au ars și dărâmat biserica, să le-o clădească din nou”.
Preotul Căpîlneanu, din Racoșul de Sus, arăta, la 17 octombrie 1944, că în cei patru ani de ocupație “Credincioșii au fost trecuți cu toții, cu forța, la unitarism. Procedeul a fost următorul: După venirea trupelor maghiare, cam la o săptămână, s-a făcut o manifestație contra românilor (...) au aruncat cu pietre în casele românilor de le-au spart geamurile și țigla de pe case. Unii au fost și bătuți. După aceea au fost invitați individual de către primar și alți membri ai consiliului comunal, dar fără rezultat prea bun. A urmat apoi a treia fază, când au fost chemați la primărie, unde, pe lângă autoritățile comunale administrative, era preotul maghiar și un plutonier de grăniceri, tot ungur, care le-a pus în vedere să părăsească legea ortodoxă și să treacă la legea ungară, căci în comună nu poate fi altă lege. Și așa au trecut, cu toții”.
(Va urma)
