Domnilor, avem, am avut, vom avea fiecare o iubită
Cu excepții, firește, femeia e singura care
Prin sufletul nostru umblă cu pași de răchită zi și noapte
Prin zăpezile oricărui bărbat, ea face pârtie și face cărare.
Fără ea, vă jur, am fi orfani.
Nu-i vorba de mamă, ci de femeia care maturi ne alăptează
Cu poezia candorii ei fără margini.
Domnilor, nu uitați, când rătăcim prin deșert, femeia doar luminează.
E. firește. fragilă, cade pe așternutul plânsului uneori.
Chiar tânără fiind spune că se suspectează de celulită.
Sânul ei e neted, popoul se arată rotund ca luna în nori,
Ce tragice candori trăiește o femeie îndrăgostită.
Femeia, domnilor, scriam în tinerețe
E singurul lucru care contează.
Fără ea ar începe crizele mondiale
Ale petrolului, ale dolarului, lumea ar fi o lampă fără fitil, care nu mai luminează.
Azi, bătrân ca ninsoarea, aprins ca Vezuviul care erupe,
Tăiați-mă în două, în patru, în treizeci și trei
Și-n fiecare bucată din mine, ca în niște odăi mobilate
Veți găsi, lăzi de zestre și de iubire, minunate femei.
Nu vă mai dați deștepți, domnilor,
Păroși ca noaptea și urâți ca deșertul Sahara,
Femeia este singura care a salvat literatura, respirația iubirii
Și dacă mă gândesc bine, ca regina Maria, uneori a salvat țara.
E seară în București, luminează din frunza necăzută castanii,
În blocul de vis a vis o femeie își scoate combinezonul.
Iubita mea spune că nu-i frumos să mă uit,
Dar dacă ea nu voia să fie văzută, de ce n-a tras oblonul?
3 octombrie 2019, București