* “O mamă săracă avea un copil rău. Apucase cu băutura.
Într-o noapte, chefui, se îmbătă, jucă la cărți, se bătu și fură. Fu judecat și condamnat la închisoare lungă și grea, pe care avea dreptul să o poată răscumpăra cu o sumă mare de bani. El scrise din temniță: «Mamă dragă, fie-ți milă de mine, plătește pedeapsa și mă scoate de aicea». Mama ce era să facă? Ce nu face o inimă de mamă? A căutat de lucru în stânga și dreapta și după eforturi supraomenești a reușit să-și scoată copilul de la pușcărie. Când acesta veni acasă cu lacrimi în ochi, sărutase mâinile mamei, dar ce văzu? Mâinile mamei erau pline de răni și de sânge. Fiul a înțeles imediat sacrificiul mamei, și s-a îndreptat, ajungând o bucurie pentru mama sa.
În acest chip sunt și rănile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru păcatele pe care noi le facem zilnic. «Iisuse, Scumpul nostru Mântuitor! Sărutăm Sfintele Tale mâini, care au sângerat de atâtea ori pentru păcatele și ticăloșiile noastre. Făgăduim că le vom cruța de noi sângerări. De câte ori se vor apropia ispitele de noi, ne vom gândi la scumpele Tale mâini pline de sânge și ne vom opri din păcat»“.
***
* “Mahomedanii” își au și ei un fel de Ierusalim al lor: orașul Mecca, din Arabia. Din locul acesta, spun ei că Mohamed, profetul lor, s-a ridicat spre cer. Aici este o piatră neagră despre care se spune că este căzută din cer. La locul acesta, mahomedanii din toată lumea fac pelerinaje, întocmai ca Ierusalimul nostru. În trecut, unii dintre pelerini, după ce vedeau locul sfânt își ardeau ochii, ca în felul acesta să nu mai vadă nimic rău; să rămână cu ultima imagine a profetului lor.
Grozav obicei. Desigur, “Bunul Dumnezeu nu ne cere să facem astfel de lucruri grozave. Îl cere însă în înțeles sufletesc. După ce L-am aflat pe Mântuitorul Hristos și Biserica Sa Mântuitoare, să dăm dovadă de creștini, și să fim orbi păcatelor de tot felul. Să vedem cu ochii noștri sufletești pe Mântuitorul și Ierusalimul sufletesc” (n.a.).
***
* “Pe vremea persecuției pe care împăratul arian Valens o dezlănțuia împotriva creștinilor, Sf. Vasile cel Mare a fost chemat la prefectul locului, care i-a zis: “Să-ți iei tot ce ai! N-am nimic - răspunse sfântul, decât hainele de pe mine și cartea asta care se cheamă Sf. Scriptură”. Auzind așa răspuns, prefectul îi spuse din nou: “Te voi trimite în exil! Pentru mine nu este nici un exil, fiindcă pământul este al Domnului, oriunde m-ați trimite”, răspunse Sf. Vasile. “Te vor omorî! De asta mă bucur - căci mă trimiteți în Patria mea cea Cerească”. Auzind aceste răspunsuri neașteptate, un alt prefect zise: “Siliți-l să păcătuiască”. Sf. Vasile cel Mare răspunse astfel: “Asta ar fi singura pedeapsă, dar nici toate temnițele și săbiile din lume nu mă pot sili”.
“Doamne, Doamne! Cât de departe suntem noi creștinii de azi de o astfel de mărturisire. Creștinii de astăzi se leapădă de Hristos pentru toate nimicurile, pentru toate plăcerile, ispitele și patimile acestei lumi. Fără a fi nicio prigoană azi, ei se rușinează să-L mărturisească. Vorbesc despre toți și toate, dar despre suflet, mântuire și Hristos, aproape deloc. Nu este oare acesta un mod de tăgăduire al lui Hristos?. Deci... să luăm aminte”! (n.a.)
