Tot atât de adevărat este faptul că realizarea în practică a politicii horthyștilor nu a cunoscut un drum lin, nu a fost deloc comodă, nici pentru autori și nici pentru executanți. Această realitate este cu prisosință prezentată în domeniul ce face obiectul cărții de față. Faptul că nu am tratat în detaliu și modul în care populația românească, inclusiv clerul și credincioșii Bisericii românești, au respins această politică, dând pe altarul luptei pentru apărarea propriei sale religii, a creștinătății sale specifice, grele jertfe, se explică prin natura lucrării, însă se cuvine reținută realitatea că quasi-unanimitatea credincioșilor și clerului românesc din acest teritoriu s-a opus din răsputeri politicii de maghiarizare a ocupantului horthyst pentru apărarea ființei sale naționale și confesionale specifice. Aceasta explică faptul că, în cei patru ani de ocupație, în pofida tuturor eforturilor și a celor mai diabolice măsuri, Ungaria lui Horthy nu a reușit să disloce - nici în sens fizic și nici în sens religios - pe români din rădăcinile adânci din care ei au răsărit și care le-au asigurat supraviețuirea, de-a lungul zbuciumatei lor istorii - inclusiv în epoca dominației Ungariei Sfântului Ștefan. Dar nici atunci și nici în trecutul mai îndepărtat, Ungaria nu a cunoscut sau nu a putut să cunoască tainele adânci ale acestei realități. Ea s-a mulțumit doar s-o recunoască, să ia act de ea și să adopte măsuri pe care le credea de cuviință și în care s-au regăsit trăsăturile psiho-morale și politice ale cercurilor diriguitoare ungare, cu vechi și adânci rădăcini atiliene, arpadiene, s.a. Poate că aici a sălășluit slăbiciunea mare a acestor cercuri, de-a lungul întregii istorii, a Ungariei ca stat, evident european. Căci nici clasele conducătoare maghiare - noțiunea nu desemnează neapărat sensul riguros de “social” - cum nici aceleași clase ale altora care au călcat, de-a lungul timpului, pământul românesc, udat cu atâta sudoare și sânge - nu au înțeles că românii erau legați de pământul lor, nu numai prin forța condițiilor materiale, de existență și supraviețuire fizică, ci și prin puternica forță a spiritului lor, a psihologiei lor, a credinței, atât în puterea lor, cât și în puterea spiritului suprem, a acelei forțe care guvernează natura și societatea și pe care ei și-au înfățișat-o și explicat-o, din vremuri imemorabile, în felul lor specific. De la Zamolxe au trecut la Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Au devenit creștini, dar cu conștiința că ei sunt creștini români care au un pământ, o vatră strămoșească a lor, în care s-au zămislit și unde au supraviețuit, vatră dominată și încoronată de munți înalți și păduri falnice, de dealuri, ape și câmpii mănoase care, toate, dar absolut toate, dădeau sens nu numai material, ci și spiritual credinței lor în nemurire. Încrederea nestrămutată în nemurire, în dăinuirea veșnică a poporului, a vetrei lui - iată unde nu au știut să caute explicații cotropitorii horthyști privind dârzenia cu care românii au suportat toată drama care s-a abătut asupra lor, după august 1940. Când ne gândim la români, avem în atenție pe toți - țărani, muncitori, intelectuali, funcționari, comercianți ș.a. Dar, cum noi românii suntem mai ales un popor de țărani, adică venim de departe ca popor, cu o cultură izvorâtă din statornicia neînduplecată în vatra noastră, sedentar prin natura noastră, agricultor, adică cultivator conștient și statornic al pământului nostru, ne gândim la felul în care a surprins psihologia specifică a românilor, Liviu Rebreanu, în discursul de recepție la primirea în Academia Română, rostit la 20 mai 1940 - cu puțin timp înaintea dezmembrării teritoriale a României. Referindu-se la legătura dintre țăranul român și pământul țării sale și subliniind că țăranul e păstrătorul efectiv al teritoriului național, el spunea că “pentru țăranul nostru, pământul nu e un obiect de exploatare, ci o ființă vie, față de care nutrește un sentiment de adorație și de teamă. El se simte zămislit și născut din acest pământ, ca o plantă fermecată care nu poate stârpi în vecii vecilor (...) pământul nostru are un glas pe care țăranul îl aude și-l înțelege. E «sfântul pământ inspirator» care ne-a modelat trupul și sufletul (...). Astfel, destinul pământului care ne-a născut și ne-a crescut a trebuit să comande și destinul dezvoltării neamului nostru (...). Cu cât se înmulțeau suferințele și treceau vremurile, țăranul român s-a îndărătnicit în răbdare. Dragostea lui pentru pământ s-a învârtoșat. Țarina se amestecă necontenit cu cenușa și oasele înaintașilor, iar văzduhul se umplea cu umbrele și sufletele lor până în tării. Nimeni nu-l mai putea clinti din loc, nici o putere și nici o schingiuire”.
Iată ce n-au înțeles horthyștii, cum nu au înțeles predecesorii lor, la români. Iată de ce nici Horthy, nici slujbașii statului ungar, ai autorităților de ocupație, nici diriguitorii treburilor religioase din Ungaria nu înțelegeau, la românii căzuți în captivitate, și pe care-i voiau suprimați - prin orice mijloace - scoțându-i din anale și din societate.
(Va urma)
